Conditia tinarului muzician roman. De vorba cu violoncelistii Octavian Lup si Andrei Ionita

Ca niciodata, la Kronberg au fost prezenti si patru tineri romani, doi din Romania si doi originari din R. Moldova, iar Andrei Ionita din Bucuresti, in virsta de 18 ani, a fost distins cu Premiul "Landgraf von Hessen 2012", atribuit unuia dintre tinerii care dovedesc un potential artistic de mare nivel, pentru incurajarea dezvoltarii sale pe plan muzical. De regula, nimeni nu-i intreaba pe acesti tineri ce gindesc, ce simt, cum percep realitatea din jurul lor. Motiv de a sta de vorba cu ei in ambianta extrem de prietenoasa a orasului medieval Kronberg, capitala mondiala a violoncelului, cum o numea Mstislav Rostropovici. 

Cum ati ajuns la Academia Kronberg, ajutati de statul roman, de Academiile de Muzica din Romania sau din proprie initiativa?

Octavian Lup: Eu am ajuns din proprie initiativa. Urmaresc de foarte multa vreme ce se intimpla aici, in Kronberg. De ani de zile stau pe site-urile lor si sint fascinat de nivelul existent aici. Cred ca nici nu merita sa comentam prea mult, daca stam sa ne uitam la ce se intimpla in momentul actual in Romania cu sportivii medaliati in trecut care nu mai primesc banii promisi. Daca pina si in sport este asa, daramite in muzica si in arte, care dintotdeauna au fost neglijate pe la noi, mai ales in ultimii ani.

Andrei Ionita: Am ajuns cu ajutorul parintilor. Pot sa spun ca este aproape un vis implinit, fiindca efectiv, asa cum a spus Mstislav Rostropovici, este una dintre capitalele violoncelului si, in ultima instanta, ale muzicii, in general.

In momentul de fata cu cine studiati?

O.L.: Studiez cu Frans Helmerson, un violoncelist, un profesor si un OM extraordinar! Cred ca in momentul acesta el stie exact de ce am nevoie si cred ca e o arta asta: sa poti sa fii si un psiholog bun, in afara de a fi un violoncelist, un profesor. Si pot sa spun ca regasesc toate aceste elemente in acest extraordinar muzician…

A.I.: Eu am studiat aici cu profesorul Jens Peter Maintz, care va fi si profesorul meu, incepind cu luna octombrie a acestui an, la Universitatea de Arte din Berlin. A fost, prin urmare, o sansa de a-l cunoaste mai bine inainte de a incepe studiul din plin.

Cum ati ajuns sa va cunoasteti profesorii din strainatate?

O.L.: Despre Frans Helmerson stiam de mult ca are anvergura pe care o are, datorita si rezultatelor exceptionale pe care le-a avut in materie de studenti. Cei mai consacrati violoncelisti de azi au in CV si numele lui. Astfel incit este aproape imposibil sa nu-i auzi numele daca tinzi sa ajungi in cercurile inalte ale violoncelistilor. Am aflat de pe Internet, de la radio, de la TV; peste tot il vezi pe Frans Helmerson. In urma cu circa o luna a avut un concert la Bucuresti, la Ateneu, impreuna cu sotia dumnealui, cu Mihaela Martin, si acolo l-am abordat si am ajuns sa ne cunoastem. Trebuie sa spun ca si prin intermediul maestrului Marin Cazacu, care il cunoaste de mai multa vreme.

A.I.: Am ajuns sa ma inscriu la Berlin printr-un e-mail trimis dlui profesor, care m-a invitat intii la un curs in Liechtenstein, dupa care a trebuit sa sustin examenul de admitere in luna iunie, si iata…

Ce sanse vi s-au oferit pina acum in Romania?

O.L.: Pentru mine, Romania inseamna o oportunitate mai mare decit daca as fi fost in alta tara. Pentru ca, dincolo de faptul adevarat ca nu exista o concurenta atit de puternica, am avut sansa sa cresc si sa fiu afirmat in tara mea, lucru, in final, spre avantajul meu. De altfel, am avut ocazia sa studiez la Conservatorul National Superior la Paris si, fiind acolo printre studenti si violoncelisti de un nivel extraordinar, mi-am dat seama ca, „saracii de ei", nu prea au ce sa faca cu nivelul lor, fiindca sint enorm de multi. Si se bucurau ca niste copii ca o sa avem o auditie de clasa. Iar cind au auzit ca eu, spre exemplu, am avut sansa sa cint cu orchestra ca solist in Romania, de mai multe ori, se minunau. Si pot sa spun ca nu eram chiar la nivelul lor la inceput. Asa ca Romania, totusi, ofera pentru un muzician in afirmare mai multe posibilitati decit Occidentul.

A.I.: Si in cazul meu, oamenii au fost destul de surprinsi sa afle ca deja am avut sansa sa cint de 4-5 ori ca solist cu orchestra, insa in acelasi timp vreau sa spun ca imi plac provocarile si ma simt stimulat intr-un mediu in care nivelul este atit de ridicat ca in Occident. Banuiesc ca pentru mine va fi o oportunitate de a creste cit mai mult.

Ce imi puteti spune despre instrumentele voastre, despre calitatea lor? Se spune adesea ca acelea din Romania sint sensibil inferioare celor aflate in posesia instrumentistilor din Occident.

O.L.: Ati atins un punct sensibil. Vorbeam aici sla Kronbergt cu Andrei si ne minunam de instrumentele pe care le au colegii nostri! Ce sa spunem? Din pacate, in Romania nu exista o cultura pentru a oferi instrumente valoroase tinerilor instrumentisti, in primul rind pentru ca nu exista instrumente valoroase. Au cam luat drumul Occidentului – se stie – de mult si, regretabil, nu exista o atentie in aceasta directie. Noi speram sa ajungem intr-un loc unde cineva sa fie mai sensibil fata de nevoia aceasta elementara de a avea un instrument important. Se spune ca mina, talentul etc., dar se stie foarte bine ca la un concurs international de mare anvergura, intre doi tineri exceptionali, unul cu instrumentul mai bun are sanse de a o lua inainte. E un subiect la care, inca, din pacate, nu am gasit un raspuns. Dar sint multumit ca impreuna cu Andrei am fost selectati, dintre cei 130 de violoncelisti ajunsi aici, sa fim participanti activi, ceea ce inseamna ca profesorii au privit dincolo de infrastructura personala din dotare (ride) si au vazut ceea ce, dupa mine, trebuie sa vada un profesor, talentul, daruirea si de ce nu si munca pe care am depus-o pentru cursul acesta.

A.I.: Eu nu cint pe instrument romanesc. L-am primit de la o fundatie franceza si sint destul de multumit de el. Trebuie sa recunosc ca altfel mi-ar fi fost absolut imposibil sa reusesc sa-mi procur un instrument de calitate, nu numai pentru ca in tara nu se gasesc asemenea instrumente, dar, pur si simplu, din cauza costurilor enorme. Sper sa am oportunitatea sa fac rost de un instrument cit mai bun si banuiesc ca voi avea sansa sa particip la o auditie pentru un asemenea instrument daca imi voi continua studiile in strainatate…

Cintati muzica romaneasca, in ce consta repertoriul vostru?

O.L.: Da, am cintat muzica romaneasca. Si Enescu, Sonata a 2-a, care este o lucrare foarte ampla si foarte complexa. Am cintat nu demult Sonata de Anatol Vieru, o muzica extraordinara, ce nu este promovata asa cum ar trebui, si imi doresc sa o promovez, fiindca consider ca, pe linga instrumentisti de calitate, avem si compozitori de calitate ce trebuie sa fie exploatati.

A.I.: Eu nu am avut inca ocazia sa intru in contact foarte mult cu muzica romaneasca, astept sa termin repertoriul acesta standard si sa descopar repertoriul minunat scris pentru violoncel. Dar in viitor, normal, imi doresc sa promovez muzica romaneasca…

Cartea de vizita a oricarui instrumentist este discul. Ce sanse i se ofera unui tinar roman sa imprime un disc?

O.L.: Din cite stiu, se mai inregistreaza la radio, in Bucuresti. Bunul meu coleg, mai mare, e adevarat, Razvan Suma tocmai a inregistrat un CD cu cele sase Suite de Bach. Deci, se poate… Nu stiu exact in ce masura se practica, dar cred ca este foarte important sa fie utilizat orice mijloc pentru a fi promovat si, cu atit mai mult, un CD care poate ajunge oriunde, oricind…

A.I.: Nu pot spune ca acasa am foarte multe CD-uri imprimate de case romanesti. Nici nu stiu cite sint. Pentru mine reprezinta un mister criteriul dupa care aleg casele de discuri solistii. Mi se pare o loterie… Imprimarile sint intr-adevar o posibilitate de a promova, dar pentru mine experienta cea mai placuta este aceea din sala de concert. In ce ma priveste, am avut sansa citorva imprimari facute de televiziune, de TVR Cultural, care nu va mai exista…

O.L.: Din pacate, ce este frumos dureaza putin! Tot ce aveam mai de valoare in cultura in Romania s-a stins. Este un lucru absolut frustrant si apasator pentru orice artist, nu doar muzician din Romania. Cum poti sa scoti TVR Cultural? Inteleg, tara geme de manele, trebuie sa le dai si lor de mincare (cu ghilimelele de rigoare), dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne calcam cultura in picioare in asa fel si in asa bataie de joc. Regret sa folosesc cuvinte asa dure, dar asta este realitatea si sper ca cineva sa auda, sa se sesizeze. Nu stiu, poate ca am fost obisnuiti sa acceptam lucrurile care nu ne convin mult prea usor. Ar trebui sa fim mai fermi. Ar trebui ca lumea sa ia atitudine fata de aceasta decizie, care mie mi se pare monstruoasa si nu am cuvinte sa o descriu.

A.I.: Nu stiu cum am putea sa luam atitudine. Adica sa ne infiintam in fata televiziunii si sa protestam? Cred ca este inutil. Sincer, din pacate, o spun cu durere…

O.L.: Nu stiu daca putem face ceva. S-au strins semnaturi, s-au facut petitii. Probabil ca oricite petitii si semnaturi s-ar stringe, ceea ce se decide acolo „sus" ramine stabilit. Pentru ca probabil sintem un ghimpe in coasta cuiva. Ceea ce stiu e clar: de astazi, Romania va fi mai saraca…

V-ati simtit vreodata promovati de catre cei din tara, ati fost promovati, incepind de la profesori si pina la ICR?

O.L.: Eu pot sa spun ca o mare parte din ce am ajuns astazi – desi nu am ajuns acolo unde mi-am propus si nu sint eu foarte sus, dar acolo unde sint – o datorez multor oameni care au stat in dosul cortinei. Nu pot sa nu-i mentionez pe cei cu care am inceput violoncelul, Rapa Gabriel, Constantin Gabriela si, nu in ultimul rind, maestrul Marin Cazacu, un om care a facut tot posibilul ca sa intru pe o panta ascendenta. Da, de catre ei m-am simtit promovat. De altfel, sint si membru al Orchestrei Romane de Tineret care, dupa cum se stie, in momentul actual face o imagine extraordinara Romaniei (in urma cu trei saptamini am fost la Berlin si am avut un concert la acea celebra Konzerthaus, dupa care si criticii de acolo au fost foarte placut surprinsi). Am cintat si cu majoritatea orchestrelor importante din Romania, am avut si recital la Ateneu, transmis de televiziune. Deci nu cred ca este chiar asa o mare problema promovarea la noi, daca esti intr-adevar foarte serios si un om care a primit de la Dumnezeu o anumita masura de talent…

Problema la noi ramine infrastructura, pentru ca promovezi, dar cum promovezi? Sau cum incurajezi? Nu ti-e totuna sa mergi la un curs ca acesta si sa scoti din buzunar 500 de euro – bani cu care altfel traiesc, nu as vrea sa spun cit – sau ca esti sponsorizat de stat sau de o anumita familie care poate are inclinatii spre muzica, asa cum gasim aici, in orasul acesta minunat, Kronberg, unde din cite stiti marea majoritate a violoncelistilor sint cazati la familii. Chiar ma gindeam, cum ar fi fost daca ar fi fost asta in Romania? Citi ar fi acceptat sa cazeze violoncelisti la ei acasa? Deci despre aceasta este vorba: infrastructura are la noi foarte mult de suferit. Speram ca generatia care vine din urma sa schimbe lucrurile. Chiar daca suna demodat sau populist, eu cred ca exista o generatie care vine din spate si care are capacitatea de a transforma putin lucrurile.

A.I.: Ati spus ceva de ICR. Eu nu am auzit de ICR in sensul de promovare sa tinerilort. La noi, apreciez ca profesorii se ataseaza si se implica atit de tare fata de elevii lor. Le sint recunoscator tuturor, si profesoarei mele, dna Ani-Marie Paladi, care mi-a descoperit violoncelul, muzica in general si a fost alaturi de mine in toate momentele in care mi-a fost mai greu si m-a impins de fiecare data sa merg inainte, sa continui si sa ajung pina la urma aici.

Sa vorbim despre literatura violoncelului, inregistrarile istorice, ce ati gasit in bibliotecile din Romania…?

O.L.: Noi avem sansa, nespus de mare, de a trai in generatia Internetului, si asta spune tot. Fiindca pe Internet gasesti orice, de la Debussy pina la bomba atomica. Cu cartile e mai greu putin. E adevarat ca avem si la noi citiva autori foarte buni, cu o literatura buna despre muzica. As putea da citeva exemple: Pascal Bentoiu, dna Valentina Sandu-Dediu si multi altii. Avem si acces. Nu stiu cit de mult interes exista pentru literatura. Pentru ca, odata cu Internetul si cu metoda asta foarte usoara de a avea acces la muzica, cam dispare interesul pentru a frunzari pagini zise „vestejite". Toata tehnologia asta impinge spre o evolutie si, poate, cartea a ramas mai in urma, dar nu cred ca doar la nivel muzical, ci in general.

A.I.: Nu trebuie sa ridicam in slavi YouTube, dar sintem nevoiti sa o facem. Asa am avut sansa sa ascult artisti de un mare nivel si am avut, in acelasi timp, ocazia sa ne formam anumite gusturi, avind acces la atit de multe inregistrari si la atit de multi artisti. Si in privinta literaturii putem gasi pe Internet orice lucru de care avem nevoie. Asa ca aceasta problema informationala nu mai este atit de mare, chit ca la noi in tara nu exista biblioteci, case de editura care sa mai publice partituri in nu stiu ce editii. Acum putem face rost de partituri si de inregistrari mult mai usor decit inainte. Ne povesteau profesorii cum era acum 30-40 de ani, ca atunci cind puneau mina fie si pe o inregistrare cu Rostropovici sau Oistrah, erau in al noualea cer, o ascultau ca pe piinea calda; sau mai aveau ocazia sa asculte cite ceva la orele de teorie a muzicii pe acele – nu stiu cum se chemau -, pe bande (sic!) magnetice. Noi am avut o mare sansa sa fim nascuti in aceasta generatie si ar trebui sa nu ne plingem.

O.L.: Nu stiu daca neaparat o sansa, nu vreau sa-l contrazic pe Andrei, dar la un moment dat, atunci cind ai de toate, tinzi sa nu mai apreciezi si poate ca era altcumva atunci cind tinjeai sa asculti o imprimare de-a lui Rostropovici. Astazi sint atit de multe si citeodata ma simt plafonat: a, ce-am chef sa ascult astazi? Pe X. Bun: Enter! Nu mai exista acea – cum sa o numesc? – euforie a descoperirii unei inregistrari…

Cu violoncelistii din Moldova aveti vreo legatura, vreun schimb?

O.L.: In toamna asta urma sa trimit un CV la Filarmonica din Chisinau, in vederea unui concert, ca solist alaturi de ei, insa pina in momentul de fata n-am avut mult contact cu R. Moldova. Am fost la un singur concurs acolo. Avem insa, fireste, multi violoncelisti moldoveni care studiaza impreuna cu noi, iar personal moldovenii imi plac foarte mult: oameni calzi, sinceri, muncitori. De altfel, chiar acum sint cazat cu unul dintre ei sIon Storojencot si ne intelegem foarte bine.

A.I.: Ma inteleg foarte bine cu colegul de camera al lui Tavi. Cred ca am format prima comunitate romaneasca din Kronberg! Sint copii foarte, foarte talentati acolo si au foarte mare nevoie de sprijin. Inca a mai ramas o oarecare scoala muzicala, destul de solida, si vin oameni foarte bine pregatiti de acolo.

Cum va vedeti, imaginati viitorul?

O.L.: In general, la intrebarea asta am un raspuns tip. Am incercat, pe cit posibil, sa nu-mi fac prea multe planuri de viitor, pentru ca atunci cind te ingrijesti foarte bine de prezentul tau si te straduiesti ca el sa fie la intensitate maxima din toate punctele de vedere, viitorul se ingrijeste de el insusi. Nimeni nu poate sa spuna ca miine-dimineata o sa deschida ochii si o sa poata face ceva. Stiu insa ca ziua de astazi e un dar de la Dumnezeu pe care trebuie sa-l fructific la intensitate maxima. Si sint convins ca miine va fi o zi foarte, foarte buna. Am dat un raspuns usor poetic si evaziv. Insa chiar asta simt si asta gindesc despre viitor.

A.I.: Fiecare om are in subconstientul lui un anumit vis pe care sa doreasca sa si-l realizeze. Important este sa fii constient de ceea ce poti, pina la urma, de capacitatile tale, de conditiile in care te afli. Altfel, cum spun englezii: Let it be!

––-

Octavian Alin Lup, nascut in 1987, si-a inceput studiile la Scoala de Muzica „Sigismund Toduta" din Cluj-Napoca. Tavi, cum ii spun prietenii, si-a luat licenta la Universitatea de Muzica din Bucuresti in 2010, iar in anul urmator a beneficiat de o bursa de studiu Erasmus pentru a se perfectiona la Paris, la Conservatorul National Superior de Muzica si Dans, sub indrumarea unor cunoscuti profesori, cum sint Roland Pidoux si Xavier Phillips. Octavian Lup este in prezent in anul doi de masterat, la clasa de violoncel a maestrului Marin Cazacu, la Universitatea din Bucuresti, si se pregateste pentru o teza de doctorat despre literatura romantica a violoncelului. La clasele de perfectionare de la Academia Kronberg s-a bucurat de aprecierea elogioasa, public formulata, a prof. Frans Helmerson.

Andrei Ionut Ionita, nascut la 1 ianuarie 1994, a terminat la Bucuresti cursurile Scolii de Muzica nr. 1 „Iosif Sava", la clasa profesoarei Ani-Marie Paladi (specialitatile violoncel si pian), si s-a inscris din aceasta toamna la prestigioasa Universität der Künste, la Berlin. In 2007 a cistigat, intre altele, premiul intii la Concursul „Vatelot-Rampal", la Paris, iar in 2009, primul premiu la Concursurile internationale de la Budapesta si Dresda. In plus, s-a perfectionat la o serie de masterclass, sub indrumarea unor cunoscuti solisti si pedagogi ai violoncelului ca Jens Peter Maintz, Steven Isserlis si Bruno Cocset. Juriul format din profesorii de la Academia Kronberg (David Geringas, Frans Helmerson, Jens Peter Maintz si Torleif Thedéen) a decis sa imparta Premiul „Landgraf von Hessen 2012", ce distinge un tinar violoncelist ce dovedeste un potential artistic deosebit de promitator, intre Andrei si un violoncelist american, Matthew Allen, absolvent la Cleveland.