2018 în proză (II)

Pavel Păduraru oferă, în Moartea lui Igor Alexandrovici (editura Paralela 45), o puternică proză în manieră parodică şi sati­rică, încărcată însă de un realism dramatic, pentru că se perindă prin carte câteva personaje tipice tranziţiei basarabene. Liliana Corobca îşi continuă, în Capătul drumului (Polirom), proiectul de recuperare a unui trecut traumatizant prin intermediul ficţiunii, aducând în prim-plan cazul unei bătrâne părăsite, care îi povesteşte strănepoatei experienţa deportării în îndepărtatele stepe ale Kazahstanului, o traumă care nu a exclus şi momente de bucurie, de iubire, de speranţă, de credinţă.

Tatiana Ţibuleac a avut parte de o bună receptare, pe deplin meritată, cu Grădina de sticlă (editura Cartier), cartea unei fetiţe care reuşeşte să îşi păstreze puritatea, crescând într-un mediu toxic, dar plin de umanitate. Stilul poetic, sincopat contribuie din plin la reuşita cărţii. O „surpriză cum nu se poate mai plăcută”, ca să citez cuvintele din deschiderea unei cronici amputate într-o cunoscută redacţie bucureşteană, ne oferă Andreea Răsuceanu, cunoscut istoric, critic şi teoretician literar, care reuşeşte să scrie, în O formă de viaţă necunoscută, una dintre cele mai frumoase cărţi de proză ale anului. Împletind trei poveşti similare ale unor femei, una din secolul al XVIII-lea, a Stancăi Mântuleasa, una din timpul primului război mondial şi alta din timpul comunismului, prozatoarea reuşeşte să creze, de fapt, aceeaşi tensiune, tema mare fiind cea a timpului care poate fi oprit prin iubire, prin dorinţa de a întemeia ceva durabil (o biserică, o casă, o familie). E şi cartea unei pecepţii acute, permanent inervate, o carte de o senzorialitate aparte, în care nuanţele sunt foarte rafinate, personaj principal devenind adesea vocea narativă.

Tot la Humanitas a apărut şi primul roman al lui Radu Vancu, Transparenţă. E cumva cartea-sinteză, erudită şi în care intră toate temele scrisului lui Radu Vancu, de la sinuciderea tatălui, la alcool, politică sau Mircea Ivănescu şi, mai ales, Mircea Cărtărescu. Cu pagini de o puritate extraordinară, tensionate mai ales poetic, cu o frază amplă, impecabil lucrată, cu o intrigă barocă şi, prin asta, redundantă, cartea are în centru o poveste de iubire memorabilă, dublată de credinţa relgioasă în magia literaturii. Transparenţă este, în acelaşi timp (şi acesta e, din punctul meu de vedere, primul ei păcat) şi cea mai cărtăresciană proză apărută la noi vreodată, mai cărtăresciană chiar decât multe pagini din Orbitor: e reciclat aici, asimilat uneori până la pastişă, un întreg imaginar, o manieră stilistică, chiar şi „senzaţionalul” şi amestecul de oniric, fantastic, apocaliptic din Solenoid sau Nostalgia. Luată în sine, Transparenţa se citeşte ca un thriller poetic.

2018 a adus şi câteva îmbucurătoare confirmări. La aceeaşi editură, Bogdan Răileanu a trecut de la proză scurtă la roman, în Dinţii ascuţiţi ai binelui, o carte care intră în două medii sociale total diferite, cel monahic şi cel interlop, construind un personaj contradictoriu, dar viu, pe cămătarul Maldini, aflat în criză mistică. O carte autentică, bine construită, care ocoleşte clişeul şi nu cade în melodramă. În fine, după o primă carte foarte bună, nedrept de leneş primită, Gastarbeiter, Mihai Buzea revine cu Jimmy, romanul picaresc al unui îndrăgostit, care, pentru a-şi proteja iubita infidelă şi mofturoasă, traversează jumătate din lume şi intră în situaţii tot mai ciudate. E o carte scrisă cu mult umor şi cu verva cunoscută a autorului. Cristian Englert, a dat, în Piramida (editura Nemira), un roman cu accente de thriller, care are în centru o farsă, o substi­tuire nu numai de nume, ci şi de notorietate, un joc care scoate la suprafaţă tarele vieţii literare. Tot dintre tinerii prozatori, Vlad Ro­man a confirmat debutul din 2016, cu un nou roman, Prima secundă (Editura Univers), cu acţiunea plasată în secolul al XVI-lea, cu o intrigă de policier, dar cu foarte multe trimtieri savante, într-o ţesătură care impune prin maturitate, erudiţie, dar şi prin ludic.

Am reţinut două debuturi foarte bune: cel al lui Iulian Bocai, Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu (editura Polirom), o novella poetică, dar şi realistă, prezentând nu numai o biografie, ci şi o lume dură, neier­tătoare, care e, în plus, o mare reuşită stilis­tică şi cel al Ralucăi Nagy, Un cal într-o mare de lebede (editura Nemira), un roman exotic, aproape fără intrigă, scris pe model nipon, despre experienţa unei tinere în Japo­nia, care îi schimbă nu doar viaţa, ci şi per­cepţia, conştientizarea simţurilor şi conştien­tizarea de sine. O carte scrisă cu mare rafinament.

Spuneam că nu îmi place să comit astfel de articole retrospective. De fiecare dată uit să trec în pomelnic câte un titlu, dacă nu mai multe şi aştept reacţiile celor ignoraţi. Un critic literar nu poate citi totul… Dar, din câte am citit, pot spune că în ceea ce priveşte proza, anul 2018 a fost unul bun, peste media ultimilor ani.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română  „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.