Caută 
1 MIN
Am ajuns în punctul în care eu nu mai ştiu să fac diferenţa între statul totalitar, sub care mi-am trăit copilăria şi adolescenţa, şi statul democratic în care îmi trăiesc maturitatea. Acum îmi este foarte clar că niciunul nu e perfect, nu e cel potrivit, dar nu reuşesc să desluşesc măcar care dintre cele două rele e mai bun, acela în care statul îmi impunea să fac ceea ce voia el, sau acesta în care gloata bolândă face acelaşi lucru?
Era mai frustrant atunci când aveam două ore de program tv pe zi, carne din an în Paşti, banane o dată pe an şi când ascultam discursuri bolovănoase propagandistice, ridicol de neadevărate şi rupte parcă din piese absurde, sau astăzi când ai de toate, dar eşti asaltat în fiecare zi cu discursuri la fel de ridicole, cu situaţii reale, dar la fel de absurde ca discursurile din trecut şi încă multe altele la pachet.
Înainte vecinul putea fi, în cel mai rău caz, turnător la securitate sau torţionar, acum poate fi SRI-ist, inspector de tot felul, milionar excentric, politician traseist, homosexual declarat sau LGBTQ-ist, petrecăreţ feroce, procesoman, colecţionar fanatic de câini, pisici sau alte animale vii, rocker surd, toţi cu drepturi egale cu tine. Şefii sunt singurii care au rămas la fel de antipatici şi enervanţi.
Dacă pe atunci ştiai una şi bună, era dictatură, acum nu e altceva decât tot un fel de dictatură, dar una perversă, imprevizibilă, o dictatură a poporului, a maselor care rag, a celor care se descurcă.
Teroarea pe atunci era din partea statului, erai ameninţat cu moartea, puşcăria, tortura fizică, astăzi e la fel, doar că ultima s-a transformat în tortură psihică practicată cu diverse ustensile, cele mai multe financiare. Este doar o iluzie a siguranţei, amintiţi-vă că sub Ceauşescu părinţii îşi lăsau mereu copiii singuri afară cu cheia de gât, astăzi nu cred că mai sunt curajoşi din aceştia. Rişti oricând să fii supus prin violenţă fizică sau de altă natură de stat sau de reprezentanţii poporului suveran din motive ridicole. Nu e aproape nicio diferenţă între justiţia de atunci şi cea de acum. Sentimentul pe care ţi-l generează este de neîncredere aproape totală.
Oricine îşi face un grup mai mare sau mai mic şi răcneşte suficient de tare obţine drepturile cerute şi avantajele dorite. Statul i le oferă în virtutea libertăţii individului şi a drepturilor constituţionale, fără să mai treacă acest lucru prin filtrul propriu pentru că, nu-i aşa, mulţimea a decis, iar el trebuie să se supună mulţimii. Nu mai calculează nimeni cu propria minte că totuşi şi această mulţime trebuie să respecte nişte reguli la rândul ei.
Statul democratic român de acum se comportă ca un părinte nepriceput la copii. În loc să investească în educaţia şi buna lor creştere, în crearea unor idealuri solide şi logice, le dă doar bani de buzunar ca să îşi cumpere ei ce vor şi să fie fericiţi cum cred de cuviinţă, să descopere singuri bunăstarea. Şi măcar dacă ar fi nişte copii independenţi, liberi în gândire, dar nu sunt, fiecare face doar ceea ce face majoritatea, o majoritate schimbătoare ca vremea. Ne place doar ceea ce place tuturor, iubim ceea ce este iubit şi de ceilalţi, urăm la fel… Se practică o manipulare a opiniilor incredibil de eficientă, mai eficientă decât orice campanie propagandistică din comunism. Totul într-un mod subtil, impus încetul cu încetul până se ajunge în puncte aberante.
Am un exemplu perfect pentru ideea asta. Azi poţi vedea orice la televizor, dar pe canalele publice libertatea a luat-o razna. Eu unul sunt siderat de limita care e mereu întinsă a decenţei, a bunului simţ. Nu sunt un pudic, nici pe departe, dar recunosc faptul că unele lucruri trebuie păstrate între anumite graniţe pentru a nu se sări coarda şi a da în altceva, dar acum se poate spune că la televizor s-a legalizat difuzarea de sex pe toate canalele şi la orice oră. Şi s-a început cu preludiul, sărutul cu limba, care e un act sexual, orice ai spune. Am ajuns să văd reclame pe canale de desene animate pentru copii în care protagoniştii se ling de nu se mai poate. Ce fel de libertate mai e şi asta? Chiar nu se mai poate săruta lumea în reclame decât cu limba? Pe bune… Una, două trebuie să facă schimb de fluide? Mănâncă cineva o ciocolată, îşi vopseşte părul, bea un suc şi trebuie să apară musai un partener cu limba scoasă pe care să i-o vâre în gură în semn de admiraţie sau mulţumire pentru produsul respectiv? E mai convingător aşa? Ţine-ţi limba-n propria gură, frate! Păstrează gestul pentru canale parolate că în ritmul ăsta vom ajunge să ne ardem în plină stradă…
Totul porneşte de la libertate prost înţeleasă.
Un alt exemplu sunt bicicliştii dintre care fac şi eu parte de când eram copil. Am fost izolaţi şi mai suntem încă destul de mult, ignoraţi, accidentaţi, jigniţi peste tot, dar am obţinut de la stat câteva piste improvizate pe trotuare din simplul motiv că administraţia locală, statul adică, a fost impresionat sau silit de alte foruri superioare să se conformeze cerinţelor acestei minorităţi. A reacţionat, cu alte cuvinte, la presiunea mulţimilor. Şi ce a făcut, decât să dreagă busuiocul, adică pe repede înainte?… Dacă era cu capul pe umeri şi avea discernământ, dacă îşi activa Liberul Arbitru şi ar fi fost mai puţin panicat de “furia maselor”, ar fi făcut o treabă mult mai bună. Acum, pe Copou, de exemplu, este o aşa-zisă pistă colorată în roşu, parte integrantă din trotuar, pe care circulă bicicliştii cu viteză maximă printre pietoni, periclitând atât vieţile lor, cât şi ale celor din urmă. Nu mai vorbesc de faptul că nu au niciun semn de circulaţie pe respectivele piste. E pur şi simplu o bandă de viteză şi atât. Nimeni nu a ţinut cont că acea pistă trece prin dreptul unor treceri de pietoni unde nu este vizibilitate şi unde se pot întâmpla oricând accidente grave, că este doar o problemă de timp şi de conjunctură până acestea vor avea loc.
Ce să zic, Liberul Arbitru a murit, trăiască Liberul Arbitru!…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
