Acordul fin

Filosoful, traducătorul şi comentatorul politic al Revistei 22, Andrei Cornea, a fost invitat să polemizeze amical, pe scena auditoriului Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, cu publicistul Sever Voinescu, redactorul şef al Revistei Dilema, fondată de Andrei Pleşu. Ei au reprezentat două perspective politice: liberalismul şi conservatorismul, şi, la sugestia lui Andi Lăzescu, au dezbătut, din unghiuri diferite, cele trei teme puse în discuţie: familia tradiţională, educaţia sexuală în şcoli şi ascensiunea suveranismului pe scena politică europeană. Trebuie spus din capul locului că astăzi, spre deosebire de secolul al XIX-lea, nu mai există familii politice solide, omogene care să se bazeze pe o doctrină clară, pe un set de idei şi principii imuabile. Conservatorismul contemporan, de suşă anglo-saxonă, e altceva decât armata politică disciplinată de Tories britanici care se luptă politic cu laburiştii pentru supremaţie la guvern. De altfel, cei doi preopinenţi au şi făcut proba în luările lor de cuvânt că disjuncţia doctrinară dintre conservatori şi liberali e mult mai slabă astăzi când, în realitate, blocul partidelor civilizate, democratice, se luptă cu ascensiunea mişcărilor radicale, populiste, agresive, ieşite din rădăcina marxistă şi care subminează, nu de puţine ori cu banii Moscovei sau ai Beijingului, stabilitatea, principiile şi valorile democraţiei liberale, cea care până de curând a asigurat, prin rotaţia la putere dintre conservatori şi liberali (plus social democraţii educaţi, desigur!), prosperitatea şi civilizaţia lumii libere. Astfel încât cei doi invitaţi, care încercau o punere în scenă a echilibrului politic american (între conservatorii republicani şi democraţi, un fel de liberali „socialişti”), nu prea au avut motive reale de polemică pe scenă, ambii fiind, după cum spuneam, suporteri ai democraţiei liberale, europene şi americane, cu rădăcini iudeo-creştine. Faţă de care mişcările radicale populist-neomarxiste fac alergie, atacându-le agresiv-revoluţionar. Aşa că, data viitoare, ar trebui adus pe scenă şi un profet New Age, cu şosete decupate şi discurs contondent, de comisar Woke al Adevărului Ultim.

Totuşi, dezbaterea a fost interesantă nu atât din perspectivele contradictorii, cât din evitarea voalată a identificării „terţului exclus” (ca să mă exprim metaforic şi nu logic), care, la toate cele trei subiecte nu putea fi decât Biserica. Pentru că, în opinia mea, extensia noţiunii de căsătorie, educaţia sexuală în şcoală şi tema politică a „ţărişoarei” agitată de răcnitorii de profesie, nu sunt, neapărat, chestiuni faţă de care conservatorismul şi liberalii să aibă păreri net divergente, atâta timp cât rămân în aria respectului pentru libertăţile individuale, asigurat doar de democraţiile occidentale. Chiar cu scăpări, România este încă în această familie şi, de aceea, amintitele teme controversate ar fi trebuit puse în raport cu puterea religioasă, difuză, dar extrem de influentă, pe care o au bisericile creştine din ţară, în frunte, desigur, cu cea mai reprezentativă numeric dintre ele. Vreau să spun din capul locului, pentru a evita confuzia: bisericile creştine din România, la nivelul ierarhilor sau al simplului credincios, au dreptul constituţional să exprime opinii clare asupra unor astfel de subiecte. Dialogul ar fi presupus o punere în echilibru a argumentelor folosite de o parte şi de alta, ceea ce, prin natura lucrurilor, nu a fost posibil chiar dacă domnul Voinescu, ca un simpatizant al fostului preşedinte Trump şi ca un intelectual activ în siajul BOR, a adus în discuţie şi perspectiva bisericii. Nu a fost posibil pentru că s-a evitat, diplomatic, analiza rolului pe care bisericile creştine l-a jucat sau continuă să îl joace în aceste chestiuni sensibile şi, mai ales, cum se poziţionează instituţiile religioase faţă de libertăţile individuale ale cetăţenilor. Iată ce cred eu că ar fi trebuit subliniat, fără patimă sau nervozităţi:

Familia tradiţională, rezultat al căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie, este o construcţie socială tipică pentru creştinism (înainte sau în alte religii fiind posibilă poligamia, pentru a da un simplu exemplu). Tot din creştinism vine şi stigmatul („Sodoma & Gomora”) faţă de homosexualitate, care nu exista în antichitatea clasică. De aici, pentru creştini şi pentru domnul Voinescu, o percepţie „esenţialistă” asupra termenului de căsătorie care nu poate face referire decât la cununia unui bărbat şi a unei femei în faţa lui Dumnezeu, lucru care este perfect firesc pentru credincioşii (practicanţi sau simpatizanţi) care se unesc astfel în biserică. Totuşi, începând din 1804, de la Codul Civil al lui Napoleon, modernitatea a separat lucrurile lăsând intact rolul instituţiilor religioase în ceea ce priveşte uniunea spirituală, dar transferând statului autoritatea în ceea ce priveşte chestiunea legală şi patrimonială pe care o presupune căsătoria, văzută ca un contract civil semnat de bunăvoie între doi adulţi. Astfel încât, adevărata întrebare este nu dacă biserica va oficia vreodată vreo căsătorie între enoriaşi de acelaşi sex (e evident că asta ar contraveni flagrant preceptelor sale milenare şi nu o va face veci), ci dacă într-o societate democratică doi cetăţeni plătitori de impozite, care oricum stau împreună şi formează un cuplu au dreptul să-şi lase moştenire după moarte bunurile sau să se folosească de asigurarea de sănătate a celuilalt aşa cum pot să o facă cei căsătoriţi de stat? Problema nu este dacă biserica e de acord cu asta (ştim că nu şi, da, e dreptul ei să nu fie de acord), ci cum protejează statul laic drepturile constituţionale pentru că întreg montajul agresiv şi neconstituţional al aşa-zisului „referendum pentru famila tradiţională” nu era despre o opinie, ci despre încălcarea brutală a drepturilor cetăţenilor care nu sunt religioşi şi care, „progresişti” sau nu, nu au nimic împotriva celor care sunt deocamdată discriminaţi şi nu pot intra, de jure, sub protecţia Codului Civil, în ciuda realităţii de facto. Lăsând la o parte măgăria politică a referendumului şi suspiciunea evidentă de fraudă la numărul semnăturilor respectivei „iniţiative cetăţeneşti”, cred că lecţia finală pe care au primit-o iniţiatorii a fost că 80 la sută dintre cetăţeni au refuzat să cauţioneze un demers ilegal şi imoral, care voia, prin modificarea Constituţiei, să creeze un precedent periculos de alunecare spre totalitarism (adică de putere a unui grup minoritar, fără legitimitatea politică a alegerilor democratice, de a dicta majorităţii). Tocmai pentru că suntem o democraţie liberală, fie ea şi fragilă, propovăduitorii principiilor şi valorilor creştine se pot exprima liber şi nu trebuie împiedicaţi să-şi difuzeze şi apere, în spaţiul public, convingerile despre căsătorie, avort sau educaţia sexuală în şcoli. Însă, în egală măsură, legea şi statul trebuie să asigure şi altor voci libertatea de a-şi apăra convingerile şi drepturile lor, iar deciziile de legiferare trebuie să ia în consideraţie interesul public şi susţinerea majorităţii. Doar aşa, ascultându-le nestingherite de nimic pe scenă, putem şi noi să învârtim uşor butonul de acord fin pentru a percepe nuanţele. Pentru că în dezbaterea amintită nu era vorba despre conservatorism şi liberalism, ci, prin temele atacate, de drepturi civile, de libertatea cetăţeanului şi de obligaţia statului de a nu permite îngrădirea lor.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor