Adaptarea la orice

Depinde foarte mult de fiecare om în parte ceea spun eu acum, dar este şi o regulă generală aplicabilă tuturor pentru că teoretic un individ se poate adapta la orice intră într-o marjă acceptabilă de suportabilitate, ceea ce depăşeşte această limită se adresează doar unora dintre oameni, cei care au un grad de toleranţă la rău sau la bine foarte mare, spre extrem, şi când spun asta aproape că tind să zic „spre infinit”, deşi practic nu e posibil, evident.

De exemplu, sunt oameni care au o structură genetică cu mult diferită faţă de normal, unii care suportă extreme inimaginabile, mă gândesc aici la cei care pot rezista la frig sau căldură foarte mari, sau altele asemenea. Dar sunt şi alţii care pot fi striviţi de cea mai mică greutate şi la cea mai mică atingere.

Sunt, de asemenea, mulţi care rezistă bine fizic la factori extremi, dar nu rezistă psihic, şi invers. În fine, plaja e foarte largă.

Evident că de cele mai multe ori nu ne ştim limitele propriului nostru corp şi ale minţii pentru că nu ni s-a dat încă ocazia. Ne imaginăm cu totul altceva despre ceea ce putem decât ce putem cu adevărat, adică la limita maximă. Nu degeaba se spune că atunci când simţi că nu mai poţi, practic mai poţi încă de două ori pe atâta. Nu doresc nimănui să ajungă la acea limită, dar teoria e valabilă.

O femeie, de pildă, ca una pe care o cunosc foarte bine, dar nu-i dau numele, care ţipă ca din gură de şarpe la cea mai mică lovitură, chiar dacă nu e nici pe departe la limita ei de sus a suportabilităţii, habar nu are cât de multă durere poate în realitate duce, şi poate că nu va şti vreodată.

Depinde foarte mult în acest proces de cât de repede se întâmplă lucrurile. Dacă are loc o schimbare bruscă în mediul înconjurător, dacă intervine o lovitură puternică şi pe neaşteptate, e foarte posibil ca să cedezi din prima. Dacă, în schimb, primeşti lovituri mai mici şi cu un grad crescut de forţă, poţi să ajungi unde nici nu te-ai gândi.

Îmi trece acum ca un flash prin faţa ochilor un filmuleţ cu câţiva călugări budişti din China care practică un stil extrem şi ciudat de arte marţiale ce constă în lovituri din ce în ce mai puternice în testicule. Am fost destul de şocat când am văzut asta, fiind obişnuit doar cu lovituri cu pumnul sau capul în lemne, piatră sau fier, dar nici nu mi-ar fi trecut în cap că cineva s-ar fi gândit la lovituri acolo unde ţi-e lumea mai dragă. Evident că nu mă interesează şi nici nu am să mă refer la scopul acelui stil de „karate”, ci la ideea de adaptare de care pomeneam mai sus. Bărbaţii aceia au ajuns după ani de dat cu tesla în fudulii să suporte lovituri care îl pot duce pe un mascul obişnuit luat direct din pat sau de la televizor în pragul leşinului garantat. După o aşa demonstraţie de adaptare nu ştiu dacă mai e ceva de spus în materie.

Totuşi am să continui la un nivel mai larg decât un singur individ, anume la popoare. Şi acestea se pot adapta la lovituri inimaginabile în punctele moi. Şi nu glumesc sau exagerez deloc. Iar aici mă refer la toate perspective, adică şi ceea ce vine către popor, dar şi ceea ce vine dinspre acesta către conducători sau alte popoare.

Să luăm un exemplu extrem de bun, acela al francezilor. Nu exagerez deloc dacă aş spune că poporul francez şi cu cel grec sunt singurele care se pot numi cu adevărat democratice de pe această planetă. Chiar dacă mulţi ar spune că americanii sunt astfel, greşesc amarnic pentru că aceştia sunt de fapt un popor profund nedemocratic, unul docil şi extrem de uşor de manipulat. Poporul din SUA nu ştie ce e aia revoluţie, nu are aproape deloc putere pentru că este foarte bine dresat. Adică el respectă regulile „sacre” pe care el le-a creat, în care crede cu tărie şi care, consideră el, îl reprezintă perfect. La fel se întâmplă cu aproape toate celelalte popoare occidentale şi aşa-zis „democratice”. Francezii şi grecii, în schimb, sunt şi vor fi mereu nişte rebeli, nişte imprevizibili, pe ei nu-i păcăleşti cu o lege, două, nu-i duci cu fofârlica, nu-i tentezi cu bani. Ei fac ce vor, asta e democraţia adevărată, să crezi că ai putere.

Doar că şi aceştia şi-au găsit ac de cojoc care vine tocmai din sânul lor, din natura lor rebelă: conducătorii lor sunt pe măsura poporului. Situaţia este exact la fel ca atunci când ai o nevastă cu gură mare care-ţi face scandal în fiecare zi, care nu-ţi dă nici o clipă de răgaz, care urlă şi ţipă din orice. Ca soţ ce poţi să faci cu o asemenea parteneră? Îi răspunzi şi tu cu aceeaşi monedă? Greşit, foarte curând o să ajungeţi să vă omorâţi în bătaie. Să divorţaţi? Greşit şi asta pentru că în sinea ei soţia nu îţi vrea răul, ci doar aşa se manifestă ea, spune tot ce gândeşte şi, culmea chiar ţine la tine, te iubeşte cu tot ce are ea şi şi-ar da chiar viaţa pentru tine, iar una mai bună e greu să găseşti. Atunci ce poţi să faci? Simplu, exact ceea ce face preşedintele francez când sute de mii de conaţionali se dau de ceasul morţii prin oraşele Franţei în proteste uriaşe: o ignori. Sau, nu neapărat o ignori, ci te adaptezi şi faci în aşa fel încât aşa-zisele „conflicte” să se menţină în zona de normal. Şi uite aşa viaţa merge mai departe.

Este vorba despre adaptare şi în acest caz, evident, preşedintele francez s-a adaptat la poporul său. Dacă ai fi ştiut înainte să te însori ce te aşteaptă, ai mai fi făcut-o? Probabil că nu, pentru că ar fi fost o lovitură puternică şi pe nepregătite, dar ai fi ratat probabil cea mai frumoasă perioadă a vieţii tale şi, posibil, cel mai bun partener de viaţă pe care îl puteai întâlni. Şi uite aşa, dintr-o lovitură mică în alta un pic mai mare, ai ajuns să te simţi confortabil în mijlocul unui vacarm de neimaginat când erai holtei. Exact ca aceia care locuiesc lângă aeroport sau gară şi dorm ca nişte bebeluşi când decolează sau aterizează avioane sau vin şi pleacă trenuri. E simplu.

Fix la fel se întâmplă şi cu Emmanuel Macron. Franţa arde, cum a ars, de altfel de foarte multe ori în ultimii ani, cu greve generale uriaşe, cu blocări de oraşe, cu ţipete şi urlete, cu explozii şi altele asemenea, iar preşedintele ei e liniştit, e zen, nu e nici pe departe panicat, nu se dă cu capul de pereţi, nu îşi smulge părul de grijă, ci merge în vizită în China, în România, îşi vede mai departe de treburile obişnuite „casnice” ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El ştie că familia şi casa îi sunt în siguranţă, că „nevasta” lui e aşa cum e, doar „un pic cam impulsivă”, dar e bună la suflet, iar până la urmă va fi ascultătoare, se va linişti de la sine şi se vor iubi din nou ca la început. 

Briscan Zara este scriitor şi publicist