Adevăratul miracol

Trebuie să punem cărţile pe faţă, să vorbim deschis, să recunoaştem fără menajamente ori teamă că jignim pe cineva sau că suntem nesimţiţi: pregătirile de sărbători sunt enervante, stresante, chiar jenante, groaznice pe alocuri. Şi nici cu sărbătorile în sine nu e mare diferenţă. Toată tevatura cu făcutul listei de cadouri, cu umblatul după lucruri, cumpăratul mâncărurilor, gătitul a jdemii de feluri de haleală care oricum se vor arunca în mare parte. Aglomeraţia, nebunia din magazine, graba tuturor de a ajunge oriunde cu orice preţ, de parcă e sfârşitul lumii. Dacă s-ar putea elimina de tot aceste tradiţii, aceste obiceiuri, care sunt în fond şi la urma urmei total nesănătoase şi pentru corp şi pentru minte sau suflet, ar fi perfect. Personajul Grinch, care urăşte Crăciunul şi tot ce e legat de el, există în fiecare dintre noi. Gândul că vei fi deranjat când ţi-e lumea mai dragă de tot felul de colindători, cunoscuţi sau necunoscuţi, de telefoane de la rude sau prieteni, de mesaje „emoţionante” la care trebuie să răspunzi, altfel vei fi luat drept necivilizat, needucat, după ce crezi teoretic că, în sfârşit, te-ai relaxat şi tu după atâta alergătură, când nu trebuie să-i mai răspunzi şefului la telefon, când toate par a se linişti măcar pentru o scurtă perioadă de timp, gândul acesta te ţine în continuare stresat şi încordat. Nu te linişteşti decât după mai multe pahare de băutură când efectiv nu te mai poţi mişca de beat ce eşti şi ai o scuză.

E o minciună că există relaxare de Crăciun, ba aş putea spune că e un stres mai mare decât într-o zi obişnuită de luni. Ai vrea în sinea ta să fii lăsat în pace în peştera ta întunecată unde să te reculegi, să îţi aduni gândurile, să îţi dai seama ce e cu tine după învârteala de peste an, în schimb te găseşti în mijlocul unei grămezi de oameni gălăgioşi, cu multe lumini colorate sclipitoare care îţi obosesc ochiul, cu muzică dată tare, copii care ţipă, aleargă şi aruncă peste tot cu resturi de hârtie de la cadouri sau bomboane. Trebuie să zâmbeşti, să vorbeşti cu toţi pe care îi ai în faţă, să îţi storci creierii pentru a scoate vorbe inteligente, glume spirituale care să facă pe alţii să râdă şi să te creadă de gaşcă şi integrat, altfel strici cheful şi petrecerea, faci notă discordantă, eşti catalogat drept introvertit, moşneag, asocial, poate chiar bolnav, ceea că ar fi şi mai nasol pentru tine fiindcă s-ar găsi imediat câţiva care să moară de grija ta şi să te bată şi mai mult la cap cu întrebări despre starea ta, despre cauza supărării tale şi altele asemenea. Nu, frate, nu eşti supărat, nu eşti nefericit, nu eşti bolnav, vrei doar să fii lăsat în pace câteva momente, atât. E imposibil? E chiar atât de grav ori greu de obţinut acest lucru? E un capăt de ţară dacă lumea te uită pentru un pic, doar un pic? Nu, domnule, trebuie să tragă de tine ca de o cârpă, să dea în tine ca într-un sac de fasole, să îţi ceară lucruri pe care nu ai chef să le dai, cel puţin nu atunci. Vrei pace, atât! E atât de greu să obţii aşa ceva de sărbători?

E o contradicţie în termeni, în acele zile nu e niciodată pace şi linişte, e mai mult război şi gălăgie decât în tot restul zilelor din an. Şi toate culminează exact ca într-un atac armat, cu petarde, rachete, pocnitori, artificii, bombe! Tocmai cireaşa de pe tort care îţi mai trebuia!… Cică toate astea ar trebui să alunge spiritele rele. Pe naiba, astea alungă de fapt liniştea pe care ai tot căutat-o de la Crăciunul trecut şi nu ai găsit-o nici până azi, asta fac. Şi te silesc practic să te scufunzi cu totul în paharul de băutură ca să-ţi astupi simţurile cu vată.

Un Crăciun ideal ar fi ca o zi de muncă plătită în care ai voie să stai acasă şi să nu faci nimic. O perioadă fără griji, la propriu, în care să-ţi vină toate la nas, pentru care să nu trebuiască să mişti un deget. Poate chiar o zi în care să stai singur, în linişte absolută în casă ori într-o zonă fără oameni. Fără nimeni în jur pe o rază de 10 kilometri! Să nu se audă decât vântul, să nu se vadă decât zăpadă, atât.

Dar ştii ce e interesant? Că în toată nebunia asta de pregătire şi desfăşurare a presupusului şi eşuatului moment de linişte şi pace care ar trebui să caracterizeze sărbătoarea, dar nu o face, apar câteva clipe de magie pură care sunt atât de puternice, încât îţi dau peste cap toate planurile egoiste de retragere în munţi. Şi de fiecare dată te iau prin surprindere, apar când nu te aştepţi. Eşti târât mai mult în silă, mergi că trebuie, dar când eşti acolo te deschizi ca o floare şi nu poţi să faci nimic să te împotriveşti. Sunt clipele când îţi vezi copilul emoţionat cum cântă doar în faţa ta, care eşti îmbrăcat cu un costum ridicol şi cu barbă falsă de moş, şi a câtorva membri din familie, un cântecel ca şi cum ar fi în faţa Marii Adunări Naţionale, din tot sufletul şi cu toată dăruirea pentru că s-a pregătit mult pentru el; sau când asculţi colindători, la început jenat de jena lor şi împins de ceilalţi „în spiritul tradiţiei”, chiar enervat că trebuie să stai în frig pentru ei şi să le dai bani, şi deodată, din mulţimea aceea de sentimente contradictorii îţi iese la iveală unul singur care adună câte un pic din fiecare lucru din afară, o notă muzicală sau o inflexiune cântată parcă din altă sferă, o faţă zâmbitoare şi plăcută, un gest frumos şi chiar un fior de frig, şi începe să te gâdile undeva înăuntrul tău. Nici nu ştii când îţi simţi o lacrimă pe obraz şi te grăbeşti să o ştergi ca să nu te faci de ruşine. Dacă erai singur în peşteră nu puteai avea aşa ceva.

Da, e clar, de sărbători e în mare parte jenant, nu vrei să iei parte la nicio manifestare, intri în ele în silă, de nevoie, dar când te afli în mijlocul lor e neaşteptat de bine. Ăsta e miracolul.

Briscan Zara este scriitor şi publicist