Adevăruri şi adevăruri

Poetul Cezar Ivănescu, în cadrul unui dialog cu cititorii, spunea că Dumnezeu iubeşte poezia şi că o ascultă cu atenţie, şi uneori, mai cu seamă atunci cuvintele se aşază ca nişte note muzicale în frază, ascultă poezie cu o încântare ce atinge cu adevărat extazul, dezvăluindu-i toate tainele şi frumuseţile lumii create de El.

Da, Dumnezeu ascultă poezie, dar o ascultă doar în limba română. Cel puţin aşa spunea Cezar Ivănescu.

Asta înseamnă, aş adăuga eu acum, că toate celelalte versuri din toţi poeţii lumii se pervertesc singure, pe parcurs ce se înalţă spre cer, într-o limbă română atât de curată şi atât de limpede, încât până şi îngerii o îngână ondulându-şi aripile în ritmul ei.

Prin urmare nu trebuie să ne întristăm că, în grăbita lume de azi, poezia nu are prea mare audienţă. O ascultă Bunul Dumnezeu şi credeţi că asta e puţin?

Toată poezia lumii ajunge la cer în limba română. Pentru că în limba română, în urechile lui Dumnezeu, poezia sună ca o muzică divină.

Asta spunea Cezar Ivănescu, dar se pare că, înaintea lui, a spus-o, cu alte cuvinte şi părintele Galeriu. El s-a referit însă doar la poeţi, nu şi la poezie. Dar oare poate iubi Dumnezeu poeţii, dacă nu iubeşte poezia?

*

Sub fiecare literă a fiecărui cuvânt sălăşluieşte un înger.

Dacă întorci cuvântul pe dos, aşa cum ai întoarce o piatră vei descoperi o mulţime de îngeri stând de veghe în locul în care înţelesurile şi neînţelesurile se întrepătrund.

Îngerii îşi schimbă mereu locul între ei, unii continuă să vegheze, alţii adorm, bolborosind prin somn cuvinte neînţelese, acoperite de o ceaţă muzicală.

În timp ce dormim, cuvintele îşi schimbă mereu înţelesul, astfel că propoziţiile şi frazele, trecând prin tărâmul somnului, capătă tot alte şi alte semnificaţii.

Trezindu-mă din adormire încerc să rostesc numele lui Dumnezeu în jurul căruia se adună, foşnind din aripi, toţi îngerii din ceruri. Şi în timp ce rostesc numele lui fără început şi fără de sfârşit, adorm din nou, căutând să înţeleg sensul literelor potopite de noapte şi somn ce se rotesc în jurul aurei Domnului.

*

Privesc adevărul ca măsură a tuturor lucrurilor şi adevărul ca dublă măsură a aceloraşi lucruri şi, în timp ce privesc, îmi frec mâinile de bucurie, privind cum adevărurile mai mari şi mai mici, cele existente şi cele nonexistente, îşi dau mâinile pe sub masă şi scot la lumină, mereu şi mereu, alte şi alte adevăruri.

*

Cică un om creştea pietre. În fiecare an creşteau cinci-şase pietre mari în curtea casei lui. În zece ani au fost cincizeci-şaizeci de pietre, în douăzeci – numărul lor a întrecut o sută. Omul a murit şi nicio piatră n-a rămas de pe urma lui. Alţi oameni au venit şi au luat pietrele. Le-au sfărâmat şi şi-au clădit case sau şi-au înălţat statui.

Casele s-au dărâmat. Statuile s-au măcinat, s-au făcut din ce în ce mai mici şi acum un deşert de nisip şi, ici-colo, câte o piatră se înalţă din tot ce a fost. Şi doar o pietricică de la marginea deşertului sub care s-a ascuns un scorpion poartă amprenta mâinilor acelui om care creştea pietre.

*

În curând vom trăi într-o realitate hibridă, în care amestecul dintre spaţiul real şi spaţiul virtual nu va mai putea fi perceput într-un mod lucid de fiinţa umană. Atunci imaginile de pe net se vor revărsa în afară, contopindu-se la unison cu natura înconjurătoare. Nu vom ştii nici măcar cu cine interacţionăm, căci interlocutorii noştri vor avea un caracter ambiguu. O parte dintre ei vor fi reali, altă parte virtuali. Vom trăi trecând de la vis la coşmar, în funcţie de programele şi scenariile ce ni se vor roti prin faţa ochilor. Natura însăşi, inclusiv natura umană, va cunoaşte pervertiri şi perturbaţii la care nici nu ne gândim.

Vom trăi într-o halucinaţie?

Într-un paradis sau într-un infern artificial induse din afară în funcţie de anumite variante şi anumiţi facturi sociologici, politici, psihologici, şi, de ce de nu, religioşi. Liberul arbitrul se va evapora în eter. De fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine, deja s-a evaporat în mare măsură. Astăzi omul nu-şi mai aparţine nici sieşi, nici lui Dumnezeu.

În fond de ce ar trebui să ştie omul în ce realitate trăieşte?

*

Există, după cum am văzut, inteligenţă artificială, aflată în perioadă de tatonări, dar şi de expansiune la nivel social, nu însă şi existenţial, cel puţin deocamdată. Dar există şi inteligenţă divină. Încă mai există. O simţim, dacă suntem destul de atenţi faţă de noi înşine, pretutindeni.

Între inteligenţa artificială şi inteligenţa divină pare să nu existe puncte de comunicare. Una e opusă celeilalte. Dar, dacă lucrurile vor evolua în ritmul de acum, în scurt timp prima va căuta s-o suplinească pe a doua, adică inteligenţa artificială creată de om va căuta să suplinească inteligenţa divină, imprimându-şi amprenta atât în interiorul, cât şi în exteriorul nostru. Cum va face omenirea faţă acestei provocări?

Însuşi Yuval Noah Harari, cerebrul autor al Scurtei istorii a viitorului, atrăgea atenţia că inteligenţa artificială îşi va face propriile sale legi şi va avea propria sa religie, pe care o va căuta s-o impună întregii omeniri.

Un congener de-a meu, în urma unei discuţii pe această temă, m-a sfătuit să nu mă îngrijorez. Căci Elohim, a spus el, are întotdeauna grijă de creaţia sa. Dumnezeul e suveran, e infailibil!

Bine, bine, i-am răspuns, Sigur e in failibil. Şi sigur că are grijă de creaţia sa. Însă inteligenta artificială nu e creaţia lui Dumnezeu, ci a omului.

Nimic nu face omul fără voia Domnului, mi-a răspuns prietenul.

Chiar şi atunci când lucrează la propria sa distrugere? l-am întrebat

Da, chiar şi atunci, mi-a răspuns predicatorul. Şi asta pentru că orice distrugere e un pas spre renaştere. Deci spre o nouă omenire.

Crezi asta? l-am întrebat.

Cred, mi-a răspuns.

Ne-am despărţit recitând câteva versuri din poemul lui Blaga, căci s-a întâmplat să stăm de vorba pe 9 mai, chiar de ziua lui, Ioan se sfârşeşte în pustie: „Unde esti, Elohim?/ Lumea din maniile tale-a zburat/ ca porumbul lui Noe./ Tu poate şi astăzi o mai aştepţi.”

Prin urmare, ne-am spus, în viziunea lui Blaga, Dumnezeu a scăpat lumea

din mâinile sale şi aşteaptă ca această lume să se întoarcă înapoi în palmele sale. Scăpând de ocrotirea Domnului, lumea devine din ce în ce mai debusolată, căutând o cale de întoarcere la vechea stare. Dar, nu mai există, după cum spune Blaga, nici o cale de întoarcere: „Umblam turburaţi şi fără de voie,/ printre stihiile nopţii te iscodim,/ sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie/ şi-ntrebăm de tine – Elohim!/ Vântul fără de somn îl oprim/ şi te-ncercam cu nările, Elohim!/ Animale străine prin spaţii oprim/ şi le-ntrebăm de tine, Elohim!/ Până în cele din urmă margini privim,/ noi sfinţii, noi apele,/ noi tâlharii, noi pietrele,/ drumul întoarcerii nu-l mai ştim,/ Elohim, Elohim!”

Ne-am despărţit recitând în gând aceste versuri. Am umblat apoi mult timp pe străzi, încercând să scăpăm de gândurile ce ne tulburau conştiinţa.

*

Pe măsură ce descoperirile din fascinantul domeniu al geneticii ne împing spre pragul nemuririi – şi când spun asta, am în vedere faptul că zilele acestea un grup de cercetători a anunţat că s-a ajuns în stadiul în care procesul de îmbătrânire al celulelor corpului uman, şi, probabil nu numai uman, cu alte cuvinte ceasul biologic nu numai că poate fi ameliorat, dar şi determinat să se rotească invers, printr-un balans perpetuu, de la naştere la copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate, senectute şi înapoi, un alt impuls ne împinge spre extincţie – şi aici am în vedere procesul de înarmare fără precedent inclusiv ameninţarea nucleară, având ca scop declarat de marile puteri ale lumii pacea – a oricărei forme de viaţă pe pământ.

Trăim într-un paradox, suntem prinşi în mijlocul nodului gordian. Cine va avea curajul să-l taie în două, separând iminentul bine, de iminentul rău?

*

L-am întrebat pe hipnotizatorul meu cum se pot şterge petele de pe creier şi hipnotizatorul mi-a răspuns pendulând un cesuleţ de argint împodobit cu pietre de smarald prin faţa ochilor mei că petele de pe creier se şterg la fel de uşor cum se şterg cele de pe geamuri sau cele de pe parbrizul unei maşini aflate în plin mers.

Dar creierul meu nu e un geam şi nici un parbriz, i-am răspuns.

Aici greşeşti, dragă prietene, a răspuns hipnotizatorul meu mişcând lent, din ce în ce mai lent, cesuleţul de argint împodobit cu pietre de smarald prin faţa ochilor mei: creierul tău e un geam prin care tu vezi lumea aflată în permanentă mişcare.

Bine, bine, am înţeles, i-am răspuns închizându-mi uşor pleoapele potopite de somn, vorbeşti de petele obişnuite, de urmele pe care ţi le lasă în conştiinţă un cuvânt nerostit sau un gest nedus până la capăt, dar eu aş vrea să ştiu cum se pot şterge petele pe care ţi le lasă pe creier poezia şi somnul, în afară de acestea nu văd lumea prea bine, în mintea mea totul e acoperit de o ceaţă deasă care pătrunde atât pe străzi, cât şi în case, şi în lucruri.

Petele acestea, răspunse cu o voce tainică hipnotizatorul, mişcând acum un alt cesuleţ de aur împodobit cu pietre de safir şi de jad, nu se pot şterge niciodată.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist