Ajutor frăţesc pentru Cehoslovacia

S-a împlinit, la începutul acestei săptămâni, o jumătate de secol de la intervenţia sovietică în Cehoslovacia, menită să pună capăt evoluţiilor către un sistem socialist mai deschis şi mai democratic – „socialismul cu faţă umană” – promovate de Alexander Dubček şi aliaţii săi reformişti din conducerea partidului comunist. Invazia a început în noaptea de 20/21 august, trupele URSS fiind asistate, mai degrabă din dorinţa de a etala solidaritatea lagărului socialist, de militari polonezi, maghiari şi bulgari.

România nu a fost invitată să participe la invazie, întrucât Nicolae Ceauşescu se pronunţase explicit, de multă vreme, în favoarea liniei cehoslovace. După cum se ştie, liderul de la Bucureşti avea să condamne dur intervenţia şi să-şi întărească, pe această bază, imaginea internă şi externă. De altfel, România nu participase nici la eforturile anterioare de a găsi o cale de conciliere politică, prin care reformele de la Praga (şi Bratislava) să poată fi ţinute sub control. Ultima încercare în acest sens fusese întreprinsă în ziua de 3 august, dar Leonid Brejnev, secretarul general al partidului comunist sovietic, nu are încredere în capacitatea şi nici în voinţa conducerii cehoslovace de a împiedica liberalizarea şi evoluţia către pluripartidism. Trupele Pactului de la Varşovia, care participaseră la exerciţii pe teritoriul cehoslovac, sunt retrase, dar rămân pe poziţii ofensive în apropierea graniţei, în aşteptarea unui ordin de întoarcere ce nu avea să întârzie prea mult.

Celelalte două ţări care nu participă militar la reprimarea aşa-numitei „Primăveri de la Praga” sunt Germania de Est şi Albania. În cazul Republicii Democrate Germane, sovieticii au considerat că implicarea directă a trupelor ar putea suscita analogii cu anii 1938-1939, astfel că militarii est-germani nu participă la misiune. Politic, însă, Berlinul de Est participă la campania de presiuni asupra lui Dubček şi sprijină ferm invazia, în numele solidarităţii socialiste. În ceea ce priveşte Albania, o ţară ce intrase de mai bine de şapte ani într-un conflict politic şi ideologic deschis cu Moscova şi a cărei participare la tratatul de la Varşovia era deja îngheţată, intervenţia sovietică este prilejul ideal pentru a se retrage cu totul din tratatul de la Varşovia şi de a cultiva legături privilegiate cu comuniştii chinezi.

Poate că cititorii mai vârstnici îşi amintesc şi astăzi atmosfera tensionată din august 1968, cu informaţiile mai mult sau mai puţin întemeiate despre posibile represalii sovietice la adresa României, din cauza frondei lui Nicolae Ceauşescu. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi ne-am construit imaginea despre acea perioadă pornind de la alte tipuri de surse. Ca de obicei, evaluările pot fi diferite şi, astăzi, avem dreptul să ne închipuim ceea ce dorim. A avea dreptul nu înseamnă, însă, a avea şi dreptate. Cine susţine că în 1968 exista un „alt” Nicolae Ceauşescu, deschis către un proiect socialist mai puţin represiv, ar trebui să explice convingător de ce s-a schimbat atât de rapid opţiunea liderului de la Bucureşti – am putea lua ca reper aşa-numitele „teze din iulie” (1971) – tocmai în momentul în care linia iniţiată în vara lui 1968 părea să dea rezultate foarte bune, pe plan internaţional şi mai ales pe plan intern. Şi nu este singura problemă pe care o întâmpină cei dispuşi să crediteze ipoteza liderului bine intenţionat care se vede silit să acţioneze în direcţia opusă, din cauza ameninţărilor şi presiunilor externe.

Nicolae Ceauşescu din vara lui 1968 este, până la urmă, acelaşi Nicolae Ceauşescu din vara lui 1989, care susţinea ideea unei intervenţii a taberei socialiste în Polonia, la acea vreme în plin proces de despărţire de sistemul comunist. Fără a intra în controverse referitoare la nuanţele atitudinii liderului român în acele ultime clipe ale comunismului totalitar est-european – e mai bine să ascultăm vocea istoricilor specializaţi – e greu de evitat concluzia că Nicolae Ceauşescu este mai degrabă un utilizator inteligent, deşi nu neapărat sofisticat, al instrumentelor pe care mediul extern le pune la dispoziţia conducătorilor naţionali. În 1968, ele sunt numeroase şi promiţătoare, chiar dacă regimul încearcă să promoveze imaginea unei Românii ameninţate şi agresate. În 1989, ele tind, din fericire, spre zero.