Al. Zub, neobositul (II)

Şi astăzi, la mai bine de şase decenii şi jumătate de la eveniment, rămâne tot stranie violenţa Securităţii împotriva studenţilor filologi şi istorici care sărbătoriseră la Iaşi şi la Putna, în 1957, cele cinci secole de la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tron. Există, desigur, explicaţia generală a înfierării „naţionalismului retrograd” (formulă care are parte de o surprinzătoare revenire în discursul ideologizat din zilele noastre!) faţă de imperialismul sovietic, internaţionalist şi, evident, „progresist”. Mai este apoi explicaţia logică a reacţiei faţă de revoluţia maghiară din 1956, adică faţă de asocierea unei aripi noi a partidelor comuniste din „ţările frăţeşti” cu încercarea lui Nikita Hruşciov de destalinizare. Acţiune care i-a dat fiori stalinistului Gheorghiu-Dej, cel care, perfect explicabil, a declanşat al doilea val de teroare în ţară pentru a-şi prezerva tronul. De altfel, în actul de acuzare, anchetatorul securist va scrie, negru pe alb: „ancheta penală a stabilit că elemente duşmănoase, foşti studenţi la Facultatea de istorie-filologie de la Universitatea «Al. I. Cuza» din Iaşi, fiind stăpîniţi de concepţii naţionaliste, în toamna anului 1956, au plănuit ca la 12 aprilie 1957, cu ocazia sărbătoririi a 500 de ani de la înscăunarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare, să organizeze o acţiune contrarevoluţionară la care să antreneze studenţi de la toate centrele universitare ale R[epublicii] P[opulare] R[omînia]. În timpul unei excursii la Mănăstirea Putna făcută în octombrie 1956 de către mai mulţi studenţi ai Facultăţii de Istorie din Iaşi, printre care Zub, Alexandru, Brudiu Mihalache şi alţii, cărora li s-a alăturat şi Popescu Aurelian, student la Facultatea de Filologie şi preşedintele asociaţiei studenţeşti din Universitatea «Al. I. Cuza» din Iaşi, apreciind posibilitatea extinderii contrarevoluţiei din Ungaria şi în ţara noastră, au hotărît să folosească prilejul oferit de sărbătorirea a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei, ca, prin imprimarea unii caracter profund şovin, să incite spiritele studenţilor, şi în general al participanţilor la această sărbătorire, şi astfel să o transforme într-o acţiune antistatală.”¹ Astăzi această acuză pare hilară pentru cei care ştiu că proiectul era rezultatul energiei şi „cultului muncii” asumat din îndemnul lui Vlahuţă, crezul absolvenţilor de Şendriceni, dar anchetatorul fascisto-comunist era versat în ticăloşie criminală şi era antrenat să acuze. Iată însă cum va comenta, peste ani, Al. Zub această făcătură juridică, extrem de pilduitoare prin stilistica ei manipulatoare, la comandă politică: „lăsând la o parte limbajul specific textelor de incriminare penală, proiectul în sine este descris corect, ca având o finalitate resurecţională. El n-a putut însă fi împlinit ca atare, deoarece contextul s-a schimbat între timp, astfel că aspectul legal trebuia observat cu tot mai multă atenţie. De la finele lui octombrie 1956, până la 12 aprilie 1957, când au început festivităţile, contextul s-a modificat progresiv în defavoarea organizatorilor. Proiectul nu mai putea fi pus în operă decât diminuat şi cu precauţii de tot felul. Cea dintâi precauţie a fost ca sărbătorirea, avizată la nivel local, să fie admisă şi de forurile centrale, pentru a anihila astfel rezistenţa obstinată a unuia dintre prorectorii universităţii ieşene, Leon Bartfeld, care nu se sfia să declare deschis că ideea unui pelerinaj la Putna era de inspiraţie legionară. Mai târziu, prin anii şaptezeci, căzut el însuşi în dizgraţie, îşi va cere scuze public, dar în iarna lui 1957, când ne zbăteam să-l cinstim pe marele domn după cuviinţă, prorectorul susţinea vehement că nu va îngădui să se realizeze acel proiect”.² Norocul studenţilor organizatori a fost, după cum am mai spus, că această acţiune fusese prinsă în Planul de activităţi pe ţară aprobat de Congresul Uniunii Asociaţiei Studenţilor fiind salutată chiar de preşedintele ales al acestei noi structuri naţionale, tov. Ion Iliescu. Astfel încât Flacăra Iaşului, cotidianul partidului din raionul nostru, reia un comunicat Agerpres, cu titlul „Sesiune ştiinţifică studenţească” şi supratitlul subliniat «500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare», în care se spune: „vineri şi sîmbătă [12 şi 13 aprilie, n.n.] au avut loc la Iaşi lucrările sesiunii cercurilor ştiinţifice studenţeşti de la Facultăţile de istorie-filologie ale Universităţilor «C. I. Parhon» din Bucureşti, «Bolyai» din Cluj şi «Al. I. Cuza» din Iaşi. La sesiune au participat studenţi ai Institutului Pedagogic şi ai Conservatorului «Ciprian Porumbescu» din Capitală. În şedinţa de deschidere au luat cuvîntul prof. Dumitru Berlescu, prodecan al Facultăţii de istorie-filologie din Iaşi, Leon Bartfeld prorector al Universităţii şi Aurelian I. Popescu, preşedintele consiliului Asociaţiei studenţilor din Universitatea din Iaşi. În continuarea lucrărilor, studentul Alexandru Zub, de la Facultatea de istorie-filologie din Iaşi, a prezentat o expunere intitulată '500 de ani de la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei'. În şedinţele pe secţii au fost prezentate 15 comunicări”.³

În ce mă priveşte, înclin să cred că acuza de naţionalism, care era un stigmat la îndemână pentru toţi cei care nu erau complici cu ocupaţia sovietică, „internaţionalistă” – şi care, legată de acuza de „misticism” a umplut puşcăriile de legionari mai mult sau mai puţin adevăraţi -, începea să-şi piardă din puterea de incriminare odată cu proiectul lui Gheorghiu-Dej de a renunţa la bazele militare sovietice de pe teritoriul ţării. El va şi obţine acordul lui Hruşciov pentru această retragere şi, probabil, valul de represiune din 1958 era legat şi de dorinţa dictatorului român de a demonstra că „ţine lucrurile sub control”. Ca dovadă, reacţia la românism nu a fost iniţial prea hotărâtă, obţinându-se avizul sărbătorii, chiar dacă nu fără probleme. Gheorghiu-Dej însuşi va glisa în anii şaizeci spre naţional-comunismul care va fi amplificat până la delir de succesorul lui din Scorniceşti, ca o încercare de a mai domoli dominaţia imperialismului sovietic, „globalist”.

Totuşi, violenţa represiunii securiste asupra studenţilor organizatori a avut, cred, un motiv mai greu decât avântul patriotic românesc: asociativitatea studenţilor, pericolul de a crea grupări scăpate de sub controlul ideologic care să organizeze evenimente publice cu participare nefiltrată de autorităţi. De aici, spaima de „contrarevoluţie” şi suspiciunea maladivă că studenţii sau intelectualii vor constitui astfel de grupări subversive. Nu întâmplător, Securitatea avea ca obiectiv major exact destructurarea unor astfel de grupări, potenţial subversive, iar acest al doilea val de represiune a ţintit exact asemenea grupuri informale, precum cel al lui Al. Zub sau cel din jurul lui Constantin Noica, între alţii. În aceeaşi cheie trebuie privite, cred eu, şi represiunea studenţilor din 1968, persecuţiile legate de Mişcarea transcendentală, supravegherea grupurilor de bridge sau anchetele asupra studenţilor ieşeni din 1987, toate fiind argumente în susţinerea acestei perspective asupra anchetelor şi violenţelor făcute de torţionarii securişti la ordinul conducerii de partid comunist. Nu altfel au stat lucrurile, din perspectiva mea cel puţin, în cazul Gheorghe Ursu, ucis a doua oară de curând de trei complici în robă ai criminalilor securişti. În cazul Ursu, torturile executate de ofiţerii Direcţiei a VI-a a Securităţii, în beciurile Miliţiei, vizau nu atât Jurnalul anticeauşist, sau corespondenţa cu „Europa liberă”, cât implicarea prietenilor pe care Ursu îi frecventa (între alţii Nina Cassian şi Radu Cosaşu) într-un posibil complot, într-un „grup reacţionar”, ostil orânduirii socialiste şi, pe cale de consecinţă, extrem de periculos. Ca şi în cazul tinerilor ieşeni din anii ’50, Securitatea îşi făcea un titlu de glorie în a inventa pericole, conspiraţii şi acţiuni revoluţionare mai ales acolo unde acestea nu erau. A fost un mod de a se menţine în graţiile dictatorilor, de a-şi conserva privilegiile şi de a se dezvolta instituţional pe baza unor astfel de făcături şi minciuni care, desăvârşite de o justiţie mânjită la fel ca şi astăzi, distrugeau vieţi şi destine în numele „vigilenţei revoluţionare”. Poate de aceea nu a existat o mişcare de opoziţie în România, Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Petrescu sau Gabriel Andreescu rămânând singuri, cu proiecte fără ecou, ocoliţi de toţi, ba chiar batjocoriţi gros de lepre securiste de-alde Vadim Tudor şi Eugen Barbu sau de prieteni fini ai criminalului Pleşiţă ca Nicolae Breban şi Fănuş Neagu. Cel puţin pe această direcţie, a destructurării oricărei forme de asociativitate cu ţintă civică sau, Doamne fereşte!, politică, Securitatea a învins! De-aia l-am avut pe tov. Iliescu să ne organizeze capitalismul de cumetrie, că alţii nu erau! (Continuare în ediţia din 25 octombrie a Ziarului de Iaşi)

¹Concluzii de învinuire nr. 172/8 iunie 1958 în direcţia Generală M.A.I. Iaşi, fond 3752, f.1

²Zub, Al. – Opresiune şi rezistenţă sub regimul comunist, Buc: Ed. Fundaţiei Academia Civică, 2020, pp.165-166

³În Digiteca ARCANUM. Semnalare datorată istoricului Laurenţiu Rădvan, căruia îi mulţumim pe această cale.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor