Americanul european (III)

Şi alte capodopere de-ale lui Henry James, precum Daisy Miller/ Daisy Miller, The Pupil/ Elevul sau The Spoils of Poynton/ Comorile din Poynton lasă în suspensie enigme textuale neelucidate (şi chiar neelucidabile), la fel ca descrisa, în episoadele anterioare, The Turn of the Screw/ O coardă prea întinsă, pentru a scoate în relief închiderile reflectorului (care – trebuie precizat – poate fi şi un narator „indirect”, adică folosit în postură de „conştiinţă reflectoare”, nu neaparat şi în cea de „vorbitor nemijlocit”), incapacitatea sa funciară de „a vedea” tabloul complet al realităţii. Totuşi, probabil că nicăieri teza naratorului pierdut în reţeaua infinită de semne ale lumii pe care încearcă să o înţeleagă nu este pusă cu mai mare claritate ca în The Figure in the Carpet/ Desenul din covor. Scurtul roman (nuvelă, după unii) constituie un monument de ambiguitate. Publicat în 1896, textul ar putea fi lecturat şi ca o replică obscură, dată nemulţumiţilor cu stilul (vag) jamesian, nemulţumiţi dornici de „clarificare” in extenso. Parabola căutării din text disimulează, în fond, obsesia găsirii „adevărului” în artă, o utopie în paradigmele estetice ale lui Henry James. Imposibilitatea asumării ficţionalului în variantă de materia şi, totodată, imago mundi devine un handicap pe terenul mişcător efortului artistic. Astfel de „inadaptaţi” – precum naratorul din roman – sfârşesc prin a mutila fie conturul translucid al artei, fie pe cel al propriului suflet. Personajul principal din Desenul din covor  reuşeşte, într-un anumit sens, să le facă pe amândouă.

Naratorul este un tânăr critic, aflat în plină ascensiune literară, activ deocamdată, cu recenzii, în paginile revistei The Middle, editată de prietenul lui, George Covick. Şansa îi surâde însă mai repede decât ar fi crezut. Prin eforturile lui Covick, personajul nostru fără nume are ocazia să recenzeze un roman important, proaspăt apărut, al faimosului Hugh Vereker – o figură literară legendară. După publicarea cronicii, la o petrecere, naratorul, spre surprinderea sa absolută, îl (şi) întâlneşte pe Vereker care i-a citit comentariile şi, în principiu, pare să îl aprecieze. Într-un singur punct se distanţează prozatorul de mai tânărul său confrate: acela al perspectivei. Hugh Vereker susţine că literatura şi, cu precădere, literatura scrisă de el are ambiţia integralităţii, lucru nesesizat de critici (blocaţi în viziunea lor restrictivă, aidoma, înţelegem, şi abia debutatului nostru cronicar!). Cu toţii, constată Vereker, „au ratat micul lui scop”, raţiunea specială pentru care şi-a scris toate cărţile, „obiectul”, prin excelenţă, pe care ar trebui, până la urmă, „să-l găsească” un exeget în text, „secretul meu”, „secret” similar „desenului complex dintr-un covor persan”. Pentru a-l impulsiona pe tânărul critic, scriitorul observă că misteriosul „desen” traversează opera lui asemenea unui fir roşu, conferindu-i unitate şi sens general, scoţând-o adică din captivitatea (şi capcana) fragmentarităţii şi investind-o cu forţa totalităţii. Numai o astfel de operă, implică Vereker, poate supravieţui timpului, dar, înainte de toate, ea are nevoie de mintea hermeneutică aptă să o desluşească.

Lipsa numelui personajului nu e întâmplătoare. În el trebuie să identificăm toate victimele adevărului absolut în artă şi, concomitent, toţi reflectorii a căror dorinţă avidă de obiectivitate se destramă, paradoxal, pe patul procustian al propriei lor subiectivităţi. Tânărul critic – tulburat până la depersonalizare de discursul lui Vereker – devine noul Orfeu (al literaturii), mesmerizat de ideea găsirii unei iluzorii Euridice (a semnificaţiei) la sfârşitul tribulaţiilor sale (exegetice). Alături de amicul George Covick şi logodnica acestuia – ea însăşi prozatoare -, Gwendolen Erme, la rândul lor fascinaţi de idee, naratorul începe un lung proces detectivistico-literar, ce capătă, treptat, dimensiuni epopeice. Efortul la care se angajează cei trei nu mai are nimic de-a face cu critica literară. Pare, mai degrabă, o paranoia febrilă, un delir obsesional, monomaniac. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi