Amintiri

Vineri, 1 decembrie 1989. Aniversarea Marii Uniri – una dintre sărbătorile „legale” din timpul comunismului. La televiziunea naţională, în cele doar două ore de emisie, norodul se înghesuie să le mulţumească tovarăşului şi tovarăşei pentru contribuţia deosebită dovedită în edificarea grandioasei Românii socialiste. Manifestările de entuziasm popular nu ating totuşi magnitudinea demonstraţiilor de pe 23 august – ziua naţională a statului comunist.

Seara, mă sună un prieten (vecin de scară, totodată) care se confruntă cu o gravă problemă. Invitând o fată la o plimbare romantică, domnişoara l-a anunţat că va veni însoţită de cea mai bună amică. În disperare de cauză, prietenul apelează la mine pentru a echilibra balanţa sexelor. Mai disperat decât el, îi aduc la cunoştinţă că nu dispun de niciun ban. Nici eu, răspunde el, în afara unei bancnote de zece lei, rupte, pe care nu ar primi-o nicio vânzătoare.

Ne întâlnim cu toţii în Păcurări şi o luăm la pas spre gară. Fetele sunt drăguţe şi, la început, destul de vorbăreţe, fără să ştie de planul meschin pus la punct în scara de bloc. Ori de câte ori observăm o cofetărie, intrăm bucuroşi în sală, dar odată ajunşi în faţa galantarului cu prăjituri, noi, băieţii, începem să ne strâmbăm indignaţi. Oferta expusă nu este pe măsura dorinţelor noastre – aşa că mergem mai departe! Cel mai ieftin produs – savarina – costă 2,50 de lei. Dacă hârtia de zece lei nu ar fi sfâşiată, ne-ar ajunge pentru patru porţii. Dar prietenul nu riscă un moment penibil.

Tot vizitând cofetăriile, ajungem în Copou. Din ce în ce mai nedumerite de atitudinea noastră, fetele şi-au pierdut însufleţirea. Zgribulite de frig (chiar dacă e o primă zi de iarnă calendaristică destul de caldă), abia mai scot câte o vorbă. La un moment dat, una dintre ele ridică privirea şi ne întreabă de ce în faţa Universităţii sunt arborate două drapele negre. O fi murit careva, mă dau eu deştept. De două ori, mă completează prietenul meu, recunoscut pentru umorul său. Apropiindu-ne, descoperim însă că steagurile nu sunt negre, ci că unul reprezintă tricolorul cu stemă, iar celălalt secera şi ciocanul pe fond roşu – flamura bolşevică. Culoarea a dispărut însă din pricina beznei care cuprindea oraşul în fiecare seară. O fi vreun semn, mă hazardez eu. Să-ţi fie gura aurită, îmi urează prietenul. România este singura ţară comunistă în care populaţia nu şi-a exprimat niciun fel de nemulţumire la adresa regimului comunist! Dimpotrivă! La congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie, într-un singur glas, românii au cerut ca Nicolae Ceauşescu să ne conducă în continuare spre noi culmi de progres şi civilizaţie. Dar ceva-ceva parcă pluteşte în aer!

La şcoală (TCM – secţie a facultăţii de Mecanică), stăpâneşte aceeaşi atmosferă sinistră. Deşi obligatorii, multe laboratoare se consumă stând în bancă, fiindcă nu există curent electric pentru pornirea aparatelor. În comerţ, nu se găseşte tuş, iar trusa rotring a ajuns o comoară bine păzită de fericiţii posesori. Eu folosesc nişte blestemate de trăgătoare. Profesorii se împart în două categorii. Unii înţeleg foarte bine situaţia şi se comportă ca atare. Spre stupoarea noastră, fără tam-tam, au fost acceptate la examene şi planşe de desen tehnic trasate cu pixul negru. Alte cadre didactice se dedau unor veritabile crize de isterie când ne plângeam de anumite lipsuri.     

La ora de economie, profesorul N. face spume la gură deoarece un student a vrut să afle de ce a fost dărâmat zidul Berlinului şi de ce Ungaria a renunţat la titulatura de „republică populară”. Individul de la catedră mi-e antipatic nu doar pentru că, dibuindu-mă mestecând gumă la cursul său, m-a poftit afară ca s-o scuip. Nu am scuipat-o, un pacheţel cu cinci lame costă 25 de lei şi se cumpără doar de pe piaţa neagră. Adică de la ţiganii de la Ţesătura, cei care vând tricouri americane „originale”, pe care scrie SUA! 

Dar N. nu face niciun secret că a fost un propagandist bolşevic inflexibil şi că îl admiră nespus pe Ceauşescu – un geniu adevărat. Pentru el, tot ce se întâmplă în lagărul socialist e doar o capcană pe care viclenii de comunişti o întind proştilor de capitalişti. Scopul este acela de a demonstra superioritatea economiei centralizate. Comunismul nu o să pice niciodată, se jură el!   

Apar zvonuri că vacanţa va veni mai repede în acest an, dar şi că pe Bahlui, în anumite nopţi foarte întunecate, plutesc tablouri cu Ceauşescu! E o chestie prea gogonată ca să o crezi! Cine să aibă atâta curaj? Nu cred nici că, pe 14 decembrie, s-a încercat o revoltă, deşi am remarcat autocarele sportivilor de la Dinamo parcate la Unirea, iar cineva de încredere mi-a dezvăluit că s-au operat arestări.

Pe 16-17 decembrie, mă întâlnesc cu acelaşi prieten de mai sus. Fiind amândoi fii de militari, aflăm printre primii că armata este în stare de alertă şi că la Timişoara se trage! E dificil de spus cine în cine. Se pomeneşte de unguri, de olteni înarmaţi cu bâte, de agenţii străine de spionaj. Împreună cu alţi amici ne ascundem în scările de bloc, fiindcă miliţia şi gărzile patriotice patrulează pe străzi, descurajând orice fel de întrunire. Ajungem repede la concluzia că dacă la Bucureşti nu se întâmplă nimic, degeaba au loc proteste în alte oraşe din ţară. Peste câteva zile, în capitală, o manifestaţie iniţial paşnică, tulburată apoi de câţiva „golani”, dă lovitura de graţie comunismului.

Pe cele două fete nu le-am mai văzut niciodată, deci habar n-am ce impresie le-au produs poantele noastre la care râdeam singuri. Cine ştie în ce ţară s-or fi stabilit! Cu prietenul din adolescenţă, rămas în Iaşi, mă întâlnesc rar şi doar din întâmplare. Deşi a eşuat lamentabil în politică, profesorul N. a devenit un prosper om de afaceri, mare admirator al capitalismului de cumătrie. Deruta sa nu a durat mult. Speriat peste poate în acele zile de decembrie, mai ales că era căutat de un grup de studenţi simpatici, a fugit din Iaşi. A reapărut după ce a devenit clar că „emanatul” Iliescu nu va mai ceda puterea. La un post de radio, cu glasul înecat în lacrimi, N. a mulţumit tinerilor pentru victoria împotriva comunismului ticălos şi a cerut imperios ca străzile din municipiu să poarte numele eroilor de la revoluţie. Patru luni mai târziu, în primele alegeri libere după multe decenii, norodul se îmbulzea frenetic să-l voteze pe Ion Iliescu!