Caută 
1 MIN
Anii aceia de imediat de imediat după '90 ni s-au părut „nebuni” (în sensul frumos al cuvântului) doar nouă, presaşilor de la Timpul sau vecinilor noştri de la Opinia studenţească, din vechea clădire a bibliotecii de ştiinţe sociale, fostă mai înainte de marxism-leninism, şi puţinilor rebeli din societatea de atunci. Sigur, o altă „nebunie” trăia şi majoritatea societăţii, a „soarelui” Iliescu, a cohortelor de feseniste pătimaşe şi inconturnabile. „Nebunia” aceasta din urmă ne făcea să suferim pe noi, cei de la revista Timpul, şi să blestemăm, deziluzionaţi crunt după Duminica Orbului (20 mai), când în întunecarea minţilor s-au cufundat cu atâta voioşie tâmpă pe care nici azi nu mi-o pot explica.
Din fericire, vârsta era de partea noastră. Colegul nostru Dorin Popa remarca atunci că cei mai mulţi dintre noi aveam 33-34 de ani (vârsta începerii propovăduirii lui Hristos, spunea cineva), cu efervescenţa tinereţii, cu acel jemanfişism sănătos şi încrezător, cu talentul multora. Nu pot să uit, de pildă, editorialele fulminante ale lui Dorin Spineanu, tăişul în carne vie al analizelor lui Petrică Bejan sau răceala analitică a lui Silviu Lupaşcu – acestea fiind primele nume care îmi vin în minte. Şi desigur nu pot uita susţinerea caldă a celor care înconjurau revista cu iubirea lor. Într-o bună zi au venit la redacţie două femei, mamă şi fiică, îmbrăcate în galben. Voiau astfel să omagieze un editorial al lui Dorin Spineanu despre Ion Iliescu la Cotroceni, un şef singur, într-o toamnă galbenă şi tristă. Iar acele femei l-au găsit în redacţie doar pe Dorin Aştefănoaie, prietenul admirat de toţi, care se ocupa cu vânzarea revistei. Dorin le-a vorbit atât de frumos acelor femei (cine îl cunoaşte ştie ce „papagal” are!), încât ele au spus: „Apoi dacă cel care vinde revista vorbeşte aşa de frumos, apoi ce gură de aur trebuie să aibă redactorii!”
Multe s-ar putea povesti despre revista Timpul şi oamenii ei din perioada aceia, de prieteniile legate şi dezlegate. S-ar putea scrie o carte, mă bate gândul s-o scriu. Mă şi mir că până acum nu s-a găsit nici un spirit dintre cele atât de elevate.
Perioada edenică, să-i spunem, însă nu a durat mult. Când revista Timpul nu se prea mai vindea (ca toată presa culturală din România) şi banii erau pe sponci, m-am apucat de traduceri. Luca Piţu a fost cel care m-a îndemnat (îmi amintesc exact când ne-am întâlnit pe stradă, în dreptul bibliotecii Eminescu) să traduc Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov. O întâmplare aş zice astrală a făcut ca eu să fi tradus deja, doar pentru mine, vrei 30 de pagini chiar din această carte. Şi aşa m-am apucat de tradus. Cu nici un chip nu voiam să merg în învăţământ, deşi aveam oferte. Nu mi-a plăcut.
Printre altele, am tradus Şi bogaţii plîng, o carte de peste o mie de pagini făcută după serial. Editor era un om de afaceri din oraş, dar nu mă prea înţelegeam cu el, eu am tratat cu o doamnă avocat, concubina respectivului om de afaceri. Am câştigat cam un milion de lei, dar am calculat că ei trebuie să fi câştigat cam 40. Asta e: Boii ară şi caii mănâncă. Totuşi, doamna avocat, i-am uitat numele, a fost cât de cât fair-play, m-a chemat după aceea şi mi-a mai dat vreun milion.
Cartea s-a vândut ca pâinea caldă. Veneau femeile la poartă la noi cu banii în mână s-o cumpere şi să citească despre amorurile năbădăioase ale Veronicăi Castro, aşa o chema pe actriţa din film în rolul principal. În Rusia a fost chemată la cererea telespectatorilor, a venit, dar era după 20 de ani de la turnarea serialului, spectatorii au fost dezamăgiţi, acum frumoasa de tip latin Veronica era o mătuşă respectabilă. Aşa am devenit „celebru” ca traducător pe strada mea, deşi până atunci mai tradusesem vreo cinci cărţi de filosofie (Soloviov, două Berdiaev, Merejkovski, Vasili Rozanov).
Am tot ezitat să iau Şi bogaţii plîng pentru tradus, mai ales că în zilele acelea voiam să plecăm în vacanţă la Baia Mare la socru. Editorul s-a ţinut după mine, a venit la gară şi mi-a dat cartea în ultimul moment, două volume de cam 1000 de pagini. Am luat-o, ce să fac? Noroc măcar că era uşor de tradus, nu am folosit niciodată dicţionarul, uneori, când mă plictiseam, fabulam. La Baia Mare m-am suit la soare pe acoperişul bucătăriei şi acolo traduceam toată ziua. Maria urca pe scară la mine şi-mi aducea cartofi prăjiţi (nu-mi permiteam să mănânc prea consistent, că mă apuca somnul).
Şi aşa am tradus-o în timp record, cu toată nebunia tinereţii. Îmi suna apa în cap cu aceleaşi replici ale lui Leoncio, Maria Isabel etc. Pe urmă acelaşi editor mi-a dat să traduc Roza sălbatică, o carte cam de acelaşi gen, mai mică, de vreo 700 de pagini. Suferea şi Roza asta pe atâtea şi atâtea pagini din cauza altui Leoncio sau Victor Emanuel, cum îl va fi chemând. Am tradus cu sârg vreo jumătate, până ca au început să apară genul acesta de seriale la tv, astfel că aceste cărţi nu se mai vindeau. Doamna avocat m-a chemat, mi-a plătit cinstit câte pagini am tradus şi cu asta basta.
Sigur, nu prea am ce mă lăuda cu astfel de traduceri. Dar aşa a fost în iureşul acelor ani nebuni. Dacă aş scrie o carte de amintiri despre anii de după ’90, aşa aş intitula-o: Anii nebuni.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
