Amintiri din subterană (III)

Am debutat, în 1984¹, cu eseu filozofic împreună cu Generaţia de Aur braşoveană, crescută de Alexandru Muşina şi binecuvântată literar de Nicolae Manolescu şi Mircea Martin: Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea. Un număr ilustrat cu desenele unui student la Arte, din clasa Dan Hatmanu, pe nume Dan Perjovschi (da, cum eu am mers cu acele desene în tipografie, am avut dibăcia de a le păstra!). În plus, pe lângă atmosfera cultural-camaraderească, pe lângă experienţa critică şi şcoala gândirii pe care le-am exersat acolo, statutul de "ziarişti" (ne făcusem, în tipografie, nişte legitimaţii trăsnet, pe care scria mare, PRESA) ne aducea o grămadă de alte beneficii. Eu, bunăoară, pentru că trebuia să stau în tipografie, eram scutit (graţie lui Andrei Hoişie, desigur) de practica agricolă, acea umilitoare şi degradantă obligaţie a studenţilor de a merge să strângă recoltele pe care ţăranii ceapişti le lăsau pe câmp, şi rămâneam ca un belfer acasă. Apoi, acel cartonaş miraculos (atunci se temea toată lumea de puterea presei, fie ea şi studenţească) ne deschidea uşa la hotel (când nu erau camere), la bere nemţească (când nu era la liber), la alimentară, câteodată (unde untul şi ciocolata, între altele, se dădeau pe sub mână). Mai erau, de asemenea, taberele gratuite de la mare sau de la munte, "instruirile" ideologice pentru presa studenţească unde am putut vedea şi miştocări (pentru că lumea presei studenţeşti, de la redactori la directori era plină de oameni inteligenţi şi ironici cu cutumele şi gândirea activiştilor) personaje care apoi au ajuns celebre pentru "anticomunismul de mucava" (cum ar fi, spre exemplu, Dan Pavel sau Marian Munteanu, ambii activişti până în vârful unghiilor, care şi-au dat cojocul la întors după 1990). Spre deosebire de instruirile activului de bază, întâlnirile de la Izvorul Mureşului sau de la Complexul Tei din Bucureşti au fost pentru studenţii-jurnalişti prilej de chefuri, de polemici literare şi de hăhăială continuă, spre iritarea iniţială a "tovarăşilor instructori de la centru", neobişnuiţi cu indisciplina şi comentariile noastre, dar care sfârşeau învinşi alături de noi la taclale alcoolizate regulamentar. Şi, trebuie spus şi asta, turnătorii erau destul de rari şi destul de evidenţi din rândurile noastre şi nu se prea sinchisea nimeni de ei. Cu excepţia scandalului din 1983 şi a marşului studenţesc din februarie 1987 – ambele administrate direct de Securitate, nu prea ştiu alte incidente decât cel care a zguduit revista Amfiteatru cu poeziile Anei Blandiana ("Suntem un popor vegetal…"). Despre cum negociau relaţia cu judeţeana de partid şi cu poliţia politică directorii revistelor, care erau cadre universitare, e mai greu să mă pronunţ în lipsa probelor concludente. Cert este că ar fi fost imposibil ca revistele studenţeşti să fie lăsate de capul lor, fără ca Sistemul să aibă informaţii directe despre orice posibilă încercare de catalizare a vreunei mişcări politice şi asta explică de ce directorii revistelor erau obligaţi să aibă relaţii cu ofiţerii de securitate desemnaţi pentru acest domeniu. Cum şi ce au făcut fiecare e treaba lor (şi, poate, a cercetătorilor oneşti!), dar eu pot spune că rezultatele pentru noi, ca redacţie, erau excelente şi că în ceea ce mă priveşte, nu am fost niciodată contactat, ameninţat sau interogat de securişti, ceea ce demonstrează că, acolo unde acest lucru s-a mai întâmplat, au fost de vină conducerea universităţii sau directorii de revistă care au făcut jocul cerut de poliţia politică. Cum am trăit acele vremuri, pot spune că acest subiect este extrem de greu de prins în rame fixe, pentru că a fost nuanţat de la caz la caz, iar generalizările nefundamentate nu fac decât să adâncească confuzia şi ceaţa. Iar "deconspirările selective" operate cinic până acum sunt parte a acestei probleme. Pe scurt, noi, între 1983 şi 1986, nu am avut nici cea mai mică problemă să îi publicăm, între alţii, chiar pe Ana Blandiana sau pe Norman Manea care, oficial, aveau interdicţie de semnătură.

Cenzura, după ce oficial propagandistic, fusese aparent desfiinţată în 1978, se transformase în mai toate cazurile în autocenzură. Apoi textele erau văzute de noi şi aprobate de directori. Se mergea apoi cu mapa la cel desemnat cu verificare din partea Centrului Universitar, adică, pe vremea mea, la logicianul şi universitarul Ioan Petru. În fine, şpalturile mergeau pentru a obţine viza de "Bun de Tipar" la Cabinetul de propagandă al Comitetului Judeţean de Partid Iaşi, la tovarăşul Emilian Bujor, al cărui ochi veghea la puritatea mesajului şi la interesele partinice. Nu-mi aduc aminte să fi fost ceva cenzurat, chiar dacă textele lui Luca Piţu, Dan Petrescu, Dan Alexe sau Sorin Antohi musteau de limbaj dublu şi de subînţelesuri intelectualiste, pline de citate în franceză care ar fi putut fi "interpretate". Cum tovarăşul Bujor nu ştia franceză şi nici nu gusta subtilităţile ezoterice primeam fără probleme B.T.-ul, mai ales că Andrei Hoişie ştia cu abilitate şi diplomaţie ce răspunsuri să dea la întrebările mai fruste ale "tovarăşilor". Cu o singură excepţie: atunci când tovarăşul Bujor a scos din pagină indignat o poezie benignă a Simonei Popescu, intitulată "Vulpea roşie", bătându-ne obrazul că "îl credem prost". Asta mi-a arătat că mecanismele de supraveghere a purităţii ideologice şi a contracarării oricărei scriituri "duşmănoase" se refereau exclusiv la lucruri simpliste, rudimentare dar clare, spuse direct, dintr-o bucată, singurele care ar fi putut influenţa "masele", adică "poporul unic muncitor" a cărui elită era considerată clasa muncitoare, "clasa cea mai înaintată ideologic", în conformitate cu conspectele făcute de Lenin din Marx în celebrele lui caiete ("filozofice"!). Partidul se temea de simplitate clară şi de discursul critic direct, nu de "rezistenţa prin cultură"!

Revista a fost pentru mine o experienţă fabuloasă nu numai intelectual, ci şi uman. În afară de colegi, din redacţie şi de la alte publicaţii studenţeşti, de câţiva directori de reviste sau pagini (Daniel Condurache, Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, Alexandru Lăzescu, de-ar fi să dau nume numai din Iaşi, în afară de cei deja amintiţi de la Dialog) merită amintită relaţia specială avută cu muncitorii tipografi de la linotip, zeţărie, calandru, offset şi tipar înalt, o lume care m-a primit cu inima deschisă (deşi era sub control strict) şi cu care am împărţit nu numai câte un sandviş, ci şi multe alte omeneşti lucruri în ziua lor de salar. Le rămân tuturor recunoscător pentru ce am avut de învăţat de la ei! Viaţă mea ar fi fost cu totul alta fără toată această lume în care am avut privilegiul să fiu integrat. A fost o şcoală a minţii, a stilului şi a caracterului de neînlocuit pentru mulţi dintre cei care am fost atunci acolo şi efortul făcut de Doru Tompea şi Sorin Bocancea de a reînvia această lume merită toate elogiile (şi, fireşte, un text separat!).

¹ Riguros, Sorin Bocancea mă corectează în volum şi aici: am debutat cu eseu (mai avusesem o cronică la "Serile Dialog" înainte, în dec. 1983) în numărul 100 / aprilie 1984, cu ilustraţiile lui Corneliu Brojboiu; numărul cu "braşovenii", unde scrisesem şi eu, fiind 103-104 / decembrie 1984. (Iar desenele lui Perjovschi au apărut abia în numărul 112-113 / iunie 1986, ultimul la care mai eram în caseta de redacţie înainte de absolvire!). Asta-i cu memoria şi timpul psihologic, în lipsa documentului, aglutinează!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor