Are voie un preot care nu a postit să spovedească? – ce spune purtătorul de cuvânt al Mitropoliei

Această mică şi „nevinovată” modificare nu este deloc un amănunt de neluat în seamă, ci constituie un serios prilej de reflecţie asupra preoţiei şi asupra creştinismului de astăzi. Evident că în mintea celui care schimbă astfel textul se află dorinţa de a se delimita de nemilostivirea acelui preot din parabolă (al Legii vechi, într-adevăr!) şi ar vrea să sugereze că preotul de azi, fidel mărturisitor al lui Hristos, nu ar mai trece nepăsător pe lângă un om aflat în suferinţă. Dar este şi un reflex al clericului care este adesea atacat de unele confesiuni neoprotestante, confesiuni care-şi învaţă adepţii că preoţii sunt cei care L-au răstignit pe Mântuitorul pe cruce, iar preoţii de astăzi nu sunt decât urmaşii acelora, de acum două mii de ani, atacul asupra preoţiei sacramentale constituind unul dintre argumentele pe care-şi clădesc retorica îndreptată împotriva Bisericii bimilenare. Preoţia Vechiului Testament este însă doar o prefigurare a celei consacrate de Hristos şi, dincolo de denumire şi de unele elemente de cult (cum ar fi tămâierea), preotul creştin este cu totul altceva decât era, în vechime, preotul templului iudaic. Cu atât mai stranie este acuza adusă de aceiaşi neoprotestanţi preoţilor de astăzi ca fiind „ucigaşi ai lui Hristos”, în condiţiile în care El a lăsat taman acestor slujitori ai altarului harul de a fi „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1) şi de a oferi credincioşilor Însuşi trupul şi sângele Său, pe care le-a jertfit pe Sfânta Cruce.

Însă pentru a merge până la capăt cu reflecţia noastră şi pentru a fi oneşti întru totul, trebuie să mai sesizăm şi că această „îndulcire” a textului care se citeşte la orice slujbă a Sfântului Maslu mai denotă şi o frică de a ne asuma cuvinte pe care Mântuitorul le-a adresat, acum două milenii, celor care se socoteau pe ei înşişi ca fiind slujitori ai lui Dumnezeu. Ca şi în cazul altor texte din Evanghelii, şi în cazul acestei parabole Domnul ne transmite un avertisment, anume că există riscul ca, socotindu-ne pe noi fideli împlinitori ai poruncilor dumnezeieşti, să nu riscăm a pierde din vedere esenţialul, adică omul, mai ales pe cel aflat în suferinţă. Acel preot care „se cobora pe cale” s-a ferit să se atingă de cel rănit pentru că, de la distanţă, se vedea că omul respectiv era „aproape mort”. Or, dacă ar fi constatat că era mort cu adevărat, acel preot al Legii Vechi devenea, prin atingerea trupului celui decedat, necurat şi nu mai putea sluji la templu decât după ce împlinea un anumit ritual de curăţire. Aşa că el s-a ferit a-l ajuta pe omul rănit aparent din evlavie, ca să nu se lipsească pe sine de o perioadă de neslujire.

Tot aşa şi astăzi, există riscul de a lua anumite porunci ca fiind „scop în sine” şi de a pierde din vedere iubirea şi mila pe care suntem chemaţi să le arătăm faţă de aproapele nostru. Spre exemplu, dacă o persoană, având o mare durere pe suflet, voieşte să se spovedească, iar un duhovnic nu ar accepta să o mărturisească întrucât nu a ţinut post înainte de a veni la scaunul de spovedanie, atunci există riscul ca acel suflet să cadă în deznădejde şi chiar să recurgă la gesturi necugetate. Într-un astfel de caz, s-ar cuveni a pune mai presus de toate mila pentru un suflet chinuit, nu de a ţine cu dinadinsul de o practică bisericească vizând pe cei ce pot ţine o anumită rânduială.

Text apărut în secțiunea OPINII ZDI