Arhive & spital

Pe 14 septembrie 1829 se semna la Adrianopol (actualul Edirne) un tratat de pace la finele unuia dintre războaiele ruso-turce care vor zgudui secolul al XIX-lea consfinţind declinul Imperiului Otoman. Pentru Principatele Române efectul major al acestui tratat va fi asumarea de către Imperiul Ţarist a statutului de putere protectoare şi de asumare a contelui Pavel Kiseliov (Kiseleff) a statutului de guvernator al celor două principate intrate sub administraţie militară rusească până în 1834. De aici va începe, cu paşi firavi, modernizarea celor două ţări româneşti, atât legislativă (prin adoptarea Regulamentelor Organice în 1831), cât şi instituţională (ca urmare a construcţiei administrative generată de cele două prime forme de constituţii) ambele determinând şi o schimbare lentă de mentalităţi (limba franceză, hainele occidentale, altfel de muzică şi dans decât cele tradiţional orientale, jocul de cărţi etc.). Pe acest fundal începe aventura instituţională a arhivelor şi a spitalului militar, printre puţinele create de Kiseleff care au funcţionat necontenit la Iaşi, în ultimii 190 de ani.

Dacă Arhivele Statului Moldovei şi-au început activitatea pe 1 ianuarie 1832, Spitalul Militar a primit botezul legal prin actul semnat de generalul Mircovici (adjunctul lui Kiseleff şi guvernator desemnat al Moldovei) pe 4 noiembrie 1832, de unde, desigur, şi sărbătoarea de zilele trecute. La fel ca şi în cazul arhivelor, spitalul militar al Moldovei era rodul unui proiect comun şi avea acelaşi statut la înfiinţare cu cel de la Bucureşti, doar evoluţia istorică (datorată sacrificiului elitelor moldoveneşti în favoarea proiectului unionist) putând explica statutul subordonat şi inferior de astăzi datorat unui centralism dominator. Căci, în ambele cazuri, demersul întemeietor avea aceeaşi rădăcină şi nu făcea ierarhizări.

Bunăoară, în cazul Spitalului Militar, proiectul de înfiinţare şi organizare îl reprezintă, şi pentru Iaşi, şi pentru Bucureşti, un Regulament redactat în rusă de Pavel Kiseleff în 1830 sub numele de „Polojenia Lazaretului de Regiment al Strajei Pământeşti” care stabilea cadrul de funcţionare al acestor stabilimente medicale ale armatei. Documentul original poate fi oricând consultat la Arhivele Naţionale Iaşi, fond Miliţia Pământească, dosar 40/1830, f. 23-35. Iată o scurtă prezentare făcută de colega arhivistă Ina Chirilă, doctor în istorie, cea care l-a şi tradus pentru uzul arhivei Spitalului Militar: „Proiectul de Regulament / Statut trimis de Kiseleff, la 16 noiembrie 1830, Comitetului de formare a Străjii Pământeşti este un document alcătuit din 33 de articole prin care se stabileşte modul de organizare administrativă şi financiară a spitalului Străjii. Spitalul ar fi trebuit să aibă filiale la Iaşi, Roman şi Galaţi. Fiecare Lazaret de Regiment avea un număr de paturi şi era împărţit în două otdelenii (departamente, n.n.). Proiectul prevede: înfiinţarea lazaretului pe lângă regimentul de Infanterie, dar servind şi pe bolnavii unităţilor de cavalerie. Dacă numărul bolnavilor va depăşi pe cel prevăzut, ei vor fi trimişi la spitalele civile. Lazaretul se află sub conducerea comandantului regimentului. Pentru funcţionarea lazaretului comandantul trebuie să solicite şi să gestioneze anumite sume de bani fixate pentru fiecare categorie de cheltuieli în parte: pentru hrana bolnavilor, încălzirea şi iluminrea încăperilor, spălarea şi îngrijirea lor, cumpărarea de medicamente, de obiecte medicale şi completarea inventarului instrumentarului medical. Regulamentul stabileşte în ce constă dieta obişnuită a bolnavilor, cum să fie trimişi/ spitalizaţi în lazaret, cum şi care bolnavi să fie trimişi în spitalele civile; cum să fie organizată spiţeria lazaretului, cum se îngrijesc cei mai uşor bolnavi care nu au nevoie de spitalizare; lista obiectelor necesare spitalului, a medicamentelor şi ustensilelor necesare spiţeriei”.

La comanda noului „Lazaret al Străjii Pământeşti” a fost numit doctorul Jakob Czihak care fusese doctor militar în armata ţaristă în timpul războiului şi care se implicase în activitatea medicală de la Iaşi din anii pandemiei de ciumă. Iacob Czihak, al cărui nume îl poartă astăzi Spitalul Militar, s-a născut la începutul secolului al XIX-lea, în Bavaria, la Ashaffenburg, ca fiu al unui celebru medic militar al armatei imperiale austriece. A făcut strălucite studii de medicină la Heidelberg, dar la 25 de ani s-a îndrăgostit de o pacientă care se întâmpla să fie tânăra soţie a unui mare profesor universitar astfel încât cei doi amorezi au fugit din Germania şi s-au adăpostit la Iaşi, în Principatul Moldovei, în 1827, oraş pe care l-au îndrăgit şi unde doctorul Czihak a jucat un rol extrem de important în elita vremii. La fel ca şi în cazul prietenului său ieşean Gheorghe Asachi, primul director al arhivelor de aici, şi comandantul spitalului a avut de asumat nesfârşite bătălii administrative cu autorităţile pentru organizarea şi buna funcţionare a instituţiei pe care o conducea. Fondul „Miliţia Pământească” de la arhive are zeci de adrese ale lui Czihak prin care solicita buget pentru reparaţii, pentru întreţinere, pentru achiziţionare de paturi, instrumentar medical sau medicamente care stau mărturie despre implicarea sa administrativă. De asemenea, în fondurile „Secretariatului de Stat al Moldovei” sau ale „Ministerului de Război” sunt multe documente, adrese, rapoarte, chitanţe care poartă semnătura comandantului Czihak.

Dar activitatea doctorului a cuprins un orizont mult mai larg decât misiunea sa militar-medicală. Aşa cum a subliniat neobositul istoric al medicinei ieşene, doctorul şi universitarul Richard Constantinescu (el însuşi un continuator al dialogului interdisciplinar medicină-ştiinţă-cultură început de Czihak), comandantul spitalului militar a fost, în primul rând, un intelectual savant care a introdus teme ale biologiei şi ştiinţelor naturale în dezbaterile culturale ale vremii. Iacob Czihak a fost un premergător al Junimii maioresciene înfiinţând încă din 1830, în casa sa de la Iaşi, un „cerc de lectură” în care se discutau teme medicale, dar şi ştiinţifice ale vremii. La acest cerc, care va constitui nucleul viitoarei Societăţi de Medici şi Naturalişti (creată în 1833, una dintre primele din lume), participau cei mai importanţi medici şi farmacişti din Iaşi, precum şi oameni de cultură interesaţi de ştiinţă, cum era cazul lui Gheorghe Asachi. Primul curs de „Istorie Naturală”, ţinut la Academia Mihaileană, cu un manual tipărit în limba română şi publicat la Iaşi (un exemplar rarisim fiind de găsit astăzi în biblioteca Universităţii de Medicină din Iaşi), a însemnat un uriaş pas spre profesionalizarea cunoaşterii atât pentru lumea medicală, cât şi pentru cea intelectuală în sens larg şi la fel cum o va face, pe aceeaşi linie, junimistul Vasile Conta trei decenii mai târziu, va marca o conectare a intelighenţiei ieşene la temele şi curentele occidentale deschizând dialogul cu omologi europeni. Corespondenţa lui Czihak fiind un bun exemplu în acest sens.

Reuşita sărbătorii de zilele trecute, unde dialogul istorie-contemporaneitate a fost ilustrat de un documentar al Vioricăi Gorgos, produs de TVR Iaşi, aparţine, evident, echipei Spitalului Militar „Iacob Czihak” din Iaşi. Merită totuşi subliniat şi sprijinul Direcţiei Medicale a Ministerului Apărării, a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, precum şi a Brigăzii 15 Mecanizate „Podu Înalt” din Iaşi, dar acest eveniment al cetăţii ar fi fost de neconceput fără entuziasmul lui Richard Constantinescu şi fără implicarea, energia şi viziunea colonelului Aurelian-Corneliu Moraru, de care mă leagă nu numai o excelentă cooperare instituţională, ci chiar şi o replică modestă a prieteniei antecesorilor noştri de la conducerea arhivelor şi spitalului militar. Tuturor felicitări, iar domnului colonel Moraru îi mulţumesc pentru că pot şi eu spune pentru prima oară, liniştit, fără nicio strângere de inimă: „Hasta Siempre Comandante!”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor