Atmosferă încărcată

La începutul semestrului, se declanşează, în interiorul Facultăţii de Litere a prestigioasei Universităţi „Prin Noi Înşine”, o agitaţie vecină cu isteria. Comisia de întocmire a orarului intră într-un soi de trepidaţie colectivă, întrucât doamna Tenerifa Rînză îşi înaintează, scris, dorinţele pentru viitorul ei program de predare în primul semestru. În motivarea intervalelor orare, a zilelor şi, mai ales, a amfiteatrelor solicitate, doamna Rînză – profesoară de literatură comparată – aduce argumente, să spunem, psiho-socio-culturalo-educaţionale irefutabile. De aceea, memoriul său, adresat colegilor orarişti, are, de regulă, câteva pagini redactate mărunt şi, tot de aceea, de ani de zile, nimeni nu o poate refuza pe Tenerifa, făcându-se luntre şi punte pentru a îndeplini, punct cu punct, întreaga listă de doleanţe. Filosofia în jurul căreia gravitează respectivul proces este adaptarea contextului ambiental la temele diverselor prelegeri, în aşa fel încât studentul să nu interacţioneze doar cu nişte informaţii abstracte, ci să păşească efectiv în universul spiritual al materiei prezentate de către vorbitoarea de la pupitru, să trăiască adică revoluţia cognitivă a omului modern, vizitator telepatic (dar nu unul strict imaginativ, ci concret, material, consubstanţial) deopotrivă al trecutului şi viitorului.

De notorietate sunt mai multe dintre argumentele expuse de profesoară în sprijinul acestei filosofii. De pildă, doamna Rînză nu poate preda cursul de Vampirologie decât seara şi, musai, în sala situată cel mai aproape de podul instituţiei. Explicaţiile nu trebuie detaliate. Pentru a simţi vampirul (şi nu numai pentru a-l învăţa), tânărul studios are obligaţia de a pătrunde în atmosfera nocturn-tenebroasă şi de a auzi foşnetul liliecilor de la mansardă, pregătiţi pentru zborurile de noapte. În mod similar, Romanul Gotic nu ar putea fi analizat simbiotic decât într-un subsol igrasios (i.e. un amfiteatru dezafectat al faimoasei Universităţi), unde umbrele fantomatice, sunetele lugubre şi mirosurile pestilenţiale te teleportează – nu strict intelectual, ci şi fizic – în lumea sumbră a lui Frankenstein. Există totuşi şi teme mai prietenoase. Conferinţele despre Pre-rafaeliţi se ţin, obligatoriu, într-o aulă (închiriată, pe bani grei, de Litere, de la Arte) cu instrumente muzicale de epocă şi picturi diafane. Cum altfel să înţelegi şi să-ţi asumi subtila estetică a lui Dante Gabriel Rossetti? De asemenea, problematica delicată a Romantismului European se va discuta, inevitabil, într-o sală (şi ea preluată, scump, de la Horticultură) cu expoziţii florale singulare, exotice, tulburătoare, de jur-împrejurul său.

Orele de derulare a prelegerilor vor fi adaptate la rându-le, bineînţeles, ideologiilor dezbătute. Goticul e chestiune de amurg, pre-rafaelitismul de mediu solar, matinal, iar romantismul de miez al zilei, când depresia cauzată de akkedia – demonul amiezii – pune stăpânire pe individ. Mort-copt, eliberează deci incintele în cauză la intervale corespunzătoare! Pentru cursul de Retorică şi pentru cel de Tragedie Neo-clasică, timpul devine flexibil. Convingerea doamnei Rînză este aceea că un orator bun îşi va demonstra elocinţa la orice oră din zi şi din noapte, fie şi trezit din somn. În paralel, tragedia se bazează, esenţialmente, pe impredictibil, producându-se, practic, oricând. Nu însă şi oriunde şi, mai ales, oricum! Întru obţinerea sentimentului tragic (în regim de neo-clasicism francez), Tenerifa  solicită mereu  un amfiteatru dual, contradictoriu, ireconciliabil disjunct, aidoma poeticii marilor Boileau, Racine şi Corneille. Aici, Universitatea „Prin Noi Înşine” nu a avut încotro şi a demolat jumătate dintr-o sală proaspăt renovată, pentru a satisface dorinţele doamnei profesor. La retorică ar fi ceva mai uşor: se cere o încăpere cu ecouri vaste, adecvată vocalizelor oratorice. Vechea, dar luminoasa, magazie de materiale a instituţiei rămâne mai mult decât potrivită.

Treptat, s-au epuizat fondurile extra-bugetare. Insolvenţa bate la uşă. Ce este de făcut? Cursurile de literatură comparată costă cam cât strategiile NATO de apărare a României. Cineva are datoria să intervină. Nimeni nu îndrăzneşte să se confrunte cu Tenerifa, nu atât din cauza „sonorităţii” vocii sale, formate în „exerciţii” retorice, cât a abilităţii profesoarei de a lovi cu geanta doldora de prelegeri direct în occipitalul eventualului interlocutor. Deunăzi, o comisie ARACIS a descins în facultate pentru evaluarea programului de studii comparatiste. Inspectorii au descoperit un amănunt ce scăpase sistemului administrativ local: absolventă de română pură cu multe decenii în urmă, Tenerifa Rînză nu deţine expertiză în multitudinea de domenii în care predă. Variatele cursuri i-au fost, ca atare, anulate printr-o iute, seacă, execuţie de pix. Evenimentul a avut loc într-un birouaş de lângă secetariat, la o oră normală a dimineţii.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi