Au fost şaisprezece

E periculos să nu-ţi îndeplineşti promisiunile chiar din prima clipă. Ba chiar dăunător! La finele lui 1996, liderii coaliţiei câştigătoare a alegerilor generale – Convenţia Democrată Română – făceau un anunţ lacrimogen. „De acum înainte, vom suferi noi, politicienii, în timp ce voi, alegătorii, o veţi duce din ce în ce mai bine!” Semnat: Ţapul şi Chiorul, aka Emil Constantinescu, noul preşedinte şi Victor Ciorbea, noul premier. 

Apoi, cei doi, împreună cu loialii camarazi din CDR, lansau oficial contractul celor 200 de zile (programul electoral al Convenţiei, intitulat „Contractul cu România”), menit a revărsa aproape imediat binefacerile noii ocârmuiri „de dreapta” peste populaţia tot mai necăjită a ţării, după şase ani de iliescism. Între 1990-1996, gaşca bolşevicului Ion Iliescu, alcătuită din nemuritoarea securitate şi o parte importantă din fostul activ PCR, jefuise sistematic economia naţională, patentând totodată celebrul concept al „democraţiei originale”. El definea o societate coruptă până în măduva oaselor în care nu mai funcţiona absolut nimic. Privind retrospectiv, nu exclud ipoteza ca însăşi victoria CDR să fi făcut parte din planul diabolic al PSD (PDSR, pe atunci) de a elimina PNŢCD, principala forţă politică a Convenţiei şi cel mai inflexibil partid pe relaţia cu reprezentanţii defunctului regim comunist.   

Căci CDR a preluat puterea într-un moment terifiant pentru România (efect al celor şase ani de iliescism), cu o inflaţie galopantă, cu întreprinderi care, în absenţa unei privatizări sănătoase, colapsau una după alta, cu investiţii zero în infrastructură, ca şi în alte domenii esenţiale precum educaţia ori sănătatea, dar cu milioane de români ce tânjeau după avantajele risipite ale comunismului. La ce-i bună libertatea, se lamentau ei, dacă nu-ţi mai oferă statul nici serviciu călduţ, nici apartament răcoros la bloc şi nici bani frumoşi fiindcă ti-ai turnat vecinul ce asculta Vocea Americii? În cei patru ani ai mandatului CDR s-au mai organizat şi vreo două mineriade, dar ultima – uitata Bătălie de la Stoeneşti! – a consemnat înfrângerea definitivă a armatelor întunericului conduse de Miron Cozma, băieşul manipulat din culise de acelaşi, cu voia ori fără voia dumneavoastră, Ion Iliescu.

Era deja prea târziu. Convenţia se sfărâma în părţile componente, Constantinescu încasa peste moacă lovitură după lovitură din partea „structurilor”, iar guvernul ajungea la al treilea şi cel mai destoinic prim-ministru, Mugur Isărescu. De reformele sale va beneficia PSD, ce va mima, în 2000, întoarcerea la butoane (în realitate, nu le părăsise niciodată) prin Adrian Năstase – premier şi, din nou, pentru a patra oară, Ion Iliescu – preşedinte. Tot atunci, CV Tudor şi Irina Loghin făceau furori în rândul publicului nostalgic, graţie scorului uriaş obţinut de PRM. Cu timpul, Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea vor deveni slugile comuniştilor (de care promiseseră că ne vor scăpa), cerşindu-le câte un buturel. Deloc egoişti, pesediştii îi vor răsplăti generos pe cei doi pentru distrugerea PNŢCD: pe Ţap cu conducerea Institutului Levantului (unde se studiază probabil geologia Imperiului Otoman); iar pe Chior cu şefia Avocatului Poporului, unde înveţi cum să aperi de justiţie clanurile pesediste infractoare. Apropo, poreclele le-au născocit suporterii lui Iliescu, nu eu. Vreo doi ani, am făcut parte din rândul celor care au crezut, cu naivitate, recunosc, în bunele intenţii ale celor doi.

La distanţa de o generaţie, o nouă coaliţie „de dreapta” a preluat puterea într-o perioadă extrem de grea pentru România. Vânturând în faţa electoratului contractul celor 80 de miliarde de euro, fruntaşii partidelor de la guvernare promit transformări miraculoase ale ţării în următorii patru ani. Să le mai repet? Sute de kilometri de autostrăzi, spitale regionale de urgenţă, schimbări profunde în administraţie, educaţie şi sănătate, justiţie independentă, dar severă, dreptate socială prin eliminarea pensiilor speciale, a imunităţilor şi a privilegiilor de tot felul pentru categorii profesionale ce fură mai abitir decât celelalte etc. Din ce se vede, guvernanţii vor depune atâta muncă, încât vor suferi amarnic din pricina ostenelii, doar ca noi, alegătorii, să trăim din ce în ce mai bine. Parcă am mai auzit povestea asta!

Oricum, coaliţia a început cu dreptul, reuşind să construiască guvernul. Partidele componente ne-au promis un cabinet flexibil şi competent, cu maximum 16 ministere, dar, după îndelungi negocieri, au mai rămas doar optsprezece portofolii. E încurajator când descoperi cum politicienii îşi respectă cuvântul fără şovăire, încă de la început!