Băieţăl!…

Aminteam despre inerţia pasivă ce tronează în învăţământul românesc, unde majoritatea profesorilor vin doar pentru un salariu şi nimic mai mult. Despre cum sistemul educaţional este la baza situaţiei dezastroase în care ne aflăm acum ca naţie, cultură, societate. Aşa cum nu mai sunt iernile de altă dată, lucrurile bine făcute de atunci, tot la fel nu mai sunt nici şcolile şi profesorii de altă dată.

Poate că mă înşel, poate că mai există şi astăzi destul de mulţi dascăli care fac o diferenţă, care ţin vie stima pentru această breaslă, dar aceştia sunt depăşiţi numeric de ceilalţi care văd şcoala doar ca pe un simplu serviciu de câteva ore pe zi.

Există anumite domenii unde chemarea, înzestrarea de la natură sunt absolut necesare pentru a urma o carieră, pentru a fi acceptat ca valoare şi a lăsa ceva bun celorlalţi. Acolo simpla prezenţă în mediul muncii nu este suficientă. Unul dintre aceste domenii este cel al educaţiei. Aşa cum un artist trebuie să fie cu totul dedicat artei sale pentru a convinge, la fel trebuie să fie şi un profesor. Cred că asemănarea nu este deloc exagerată. Talentul şi dăruirea sunt condiţii esenţiale în învăţământ ca şi în artă. În faţa clasei trebuie să dai spectacol în fiecare oră, asemenea unui actor, iar elevii trebuie să aibă de fiecare dată impulsul de a te aplauda şi de a-ţi învăţa „replicile”, „rolul”. În restul domeniilor poate că se mai poate rezolva doar prin muncă şi perseverenţă, dar nu aici.

Probabil aţi fost în această situaţie sau aţi auzit despre profesori care nu ştiu să capteze atenţia discipolilor, cu toate că spun lucruri interesante, captivante, ori, din contra, de profesori care prin simpla lor prezenţă fac ca pereţii clasei să transpire. Cine are norocul să întâlnească un asemenea din urmă „exemplar” trebuie să îl ţină cât poate de mult.     

Sunt tot soiul de profesori buni, fiecare cu stilul său. Au fost şi poate că mai sunt unii la care vin elevii/studenţii ca la un mare duhovnic, un înţelept, unde sălile de clasă ori amfiteatrele sunt neîncăpătoare. Alţii ştiu să fie atractivi, să prezinte informaţiile atât de bine, încât să nu-ţi poţi lua ochii de la ei; alţii sunt teatrali, te învaţă prin joc, aproape fără să îţi dai seama; alţii sunt geniali, nu se repetă niciodată, îţi vine să zici „Uau” la fiecare propoziţie pe care o rostesc şi să o notezi pe hârtie.

Şi, în fine, sunt profesorii controversaţi, care nu se adaptează decât pe un anumit tip de om, respectiv pe acela care acceptă provocarea, pe insul inteligent. Atitudinea lor poate fi uşor luată drept severă la prima vedere şi prea sofisticată. Am întâlnit pe unul dintre aceşti iluştri profesori, iar el se numeşte Corneliu Dimitriu de la Litere, „Al.I. Cuza”. Azi este purtat pe ultimul drum, dar asta mai puţin contează. Ce e important e că domnul profesor avea neasemuitul talent de a mirosi un om inteligent şi puternic şi de a-l scoate la lumina, de a face tot posibilul pentru a-i testa limitele şi a le duce până la extrem. Ce l-a făcut controversat e faptul că pe mulţi îi făcea să se simtă prost şi nu îi lăsa până ce nu-şi recunoşteau neputinţa. Sunt legendare şi reale poveştile în care îi chema pe cei picaţi la examene de 5, 6 ori la rând sau chiar mai des, inclusiv în date imposibile, cum ar fi 1 ianuarie la ora 8, neţinând cont de regulile universităţii. Pe el îl interesa ca studentul acela să înveţe ceva, nu îl lăsa până ce nu era sigur că a rămas cu ceva în cap, că a înţeles cu ce se mănâncă gramatica, pentru că asta preda domnia sa, un obiect aparent insipid, dar căruia reuşea să îi dea conotaţii nebănuite.

Nu era absurd, tocmai asta e ideea, mulţi sunt severi şi atât, el era logic, realist şi, culmea, plin de umor. Cred că era singurul profesor pe care l-am întâlnit care te făcea să te simţi în al nouălea cer în timpului examenului, sigur fiind că ai să ieşi de acolo cu 10 şi o strângere de mână, dar în final să constaţi că ai picat lamentabil şi că eşti invitat cordial: „Baieţăl (aşa zicea el şi la fete şi la băieţi), mai vino mătăluţă încă o dată, să mai discutăm…” „Umbla” la un individ şi îl „regla” până ce „cânta” aşa cum trebuie.

Mulţi au rămas cu gramatica în minte toată viaţa de la el, şi nu e vorba aici doar despre materia în sine, ci despre regulile care o guvernează. Asta îmi plăcea cel mai mult la dom’ profesor, logica şi farmecul în care îmbrăca lucrurile. El învăţa oamenii să gândească singuri, asta cred că a fost marea lui calitate ca dascăl. Nu trecea pe nimeni vreun examen până ce nu îl vedea că lega singur ideile unele de altele ca pe aţă, adică aşa cum trebuie. Esenţa, ideea, spiritul oricărui lucru trebuie înţeles, iar apoi totul merge de la sine. Toate pe lume au un rost al lor bine stabilit şi în strânsă legătură cu toate celelalte.

Era de o corectitudine şi de o meticulozitate absolută. Venea de dimineaţă la universitate, la 12 fix se întorcea acasă pentru prânz, iar apoi până la 8 seara era tot la universitate, acolo era viaţa lui. În fiecare zi, cu o ritmicitate de ceas elveţian. Nu era român, evident, era bucovinean din Dolheşti („Unde joacă dolheştenii acolo pământul gemi” obişnuia să spună într-o moldovenească veritabilă de care nu s-a ruşinat niciodată).

A fost singurul profesor universitar pe care l-am cunoscut care se întâlnea cu doctoranzii lui săptămânal şi îi dăscălea mai ceva ca pe studenţii din anul I, asta inclusiv la examenul final de susţinere a tezei… Pe toţi îi sfătuia să facă ceva deosebit în viaţă, să nu lase lucrurile la voia întâmplării şi să îşi dea toată silinţa ca în urmă lor să rămână o „bortă în cer”.

Nu m-a lăsat până nu i-am promis că până ce închide el ochii eu să îmi strâng într-o carte articolele din Ziarul de Iaşi, pentru că e bine să fie acolo pe hârtie, adunate… Ţinea enorm la cărţi. Dar iată că nu m-am ţinut de promisiune, iar azi e prea târziu să o mai fac, lenea şi delăsarea m-au prins şi pe mine. Îmi pare rău, dom’ profesor, mă consider picat la examen cu termen de revenire nedefinit…

Să va odihniţi, în sfârşit, în pace, şi să-i învăţaţi şi pe ăia de dincolo câte ceva…

Briscan Zara este scriitor şi publicist