Balena albă (II)

În linia discuţiei asupra nerecunoaşterii lui Melville de către contemporanii săi ca mare scriitor, pe care am deschis-o săptămâna trecută, trebuie, desigur, admis că Moby Dick nu propune deloc o lectură „normală”. Nici măcar una „uşoară”. „Subiectul” romanului poate fi „reconstituit” numai din fragmentele expunerii principale, suficient de prolixe, a naratorului, fragmente „introduse” într-un epic secundar, cum ar veni, al simbolismului copios şi al construcţiei parabolice. Ishamel (vocea narativă) pare, pe de altă parte, destul de suspect (ca individ) el însuşi, pentru a prezenta o credibilitate totală în excursul lui „anamnetic”. Nu este marinar profesionist (a lucrat ca profesor cândva), însă, suferind de o formă de alienare superioară şi căutând izolarea de lume, decide (în urma întâlnirii cu harponierul Queequeg la un han, unde cele două personaje împart un pat) să plece pe apă, la bordul balenierei Pequod. Înclinaţia naratorului spre hiperbolă se simte de la bun început. Indivizii întâlniţi („observaţi”) de el au trăsăturile îngroşate, capătă, treptat, dimensiuni mitice. Ei ies, altfel spus, din proza comună, îndreptându-se către oniric, dacă nu chiar către fantastic şi legendar. Din perspectivă tipologică, Melville rămâne, indiscutabil, un creator expresionist avant la lettre. Până şi Queequeg (cel care îi devine prieten apropiat lui  Ishmael şi care ar trebui să-şi dezvăluie familiaritatea în ochii „reflectorului”) îşi păstrează culoarea de „straniu” (locus suspectus) freudian până la dispariţia sa. Provine dintr-un trib sălbatic (cu obiceiuri canibale) şi, deşi se află pe punctul de a fi creştinat de echipajul de pe Pequod, se închină în continuare la zeul „Ramadan”, purtînd mereu asupra lui o statuetă sacră („Yojo”), cu virtuţi talismanice. Îmbolnăvindu-se grav (aparent, terminal), pe parcursul călătoriei, el cere să i se construiască un coşciug. Ulterior, inexplicabil, Queequeg îşi revine şi îi uimeşte pe toţi cu gesturile sale simbolice şi discursurile epifanice.

La plecarea vasului (chiar în ziua de Crăciun), un ins misterios numit, asemenea profetului biblic, Elijah, ţine, la rândul lui, o cuvântare parabolică, unde – suficient de transparent – se profeţeşte (în deplin acord cu numele elocvent al personajului) sucombarea Căpitanului Ahab şi a echipajului său. Ahab cunoaşte, în reprezentarea lui Ishamel, de departe, limita de sus a hiperbolizării, fiind prezentat, din start, drept a godlikeman/ un om-zeu. El apare pe punte foarte târziu de la desprinderea de ţărm, coordonând activităţile de navigare de la distanţă, prin ofiţerii lui, Starbuck, Stubb şi Flask. Are comportament de deus otiosus, făcându-se simţit într-un mod invizibil, prin transcendenţă. Când, într-un final, i se revelă lui Ishamel, arată terifiant, păstrând toate trăsăturile unei sacralităţi întunecate (fără jumătate dintr-un picior – înghiţită, după o confruntare directă, de Balena Albă – şi cu o cicatrice care-i brăzdează adânc obrazul, Ahab, conform percepţiilor înfiorate ale naratorului, se instaurează în ierarhia vaporului său aidoma un rege în vechile autocraţii). Căpitanul priveşte marea (cu un concept al lui Gabriel Liiceanu) ca „limita de depăşit” şi, de aceea, arogant, îi sfidează pe cei care îl îndeamnă la un comportament raţional (între aceştia, Starbuck, secundul religios, cu rigorile eticii de quaker în suflet, susţine că balenele ar trebui vânate doar pentru untura lor şi nu din răzbunare, iar harponierul bizar, Fedallah, adus în secret de Ahab la bord, vorbeşte, şi el profetic, despre iminenta moarte a echipajului, dacă nu se va depăşi această virulenţă a căutării lui „Moby Dick”). Eroul melvillian suprapune uciderea mamiferului cu un hybris personal. Astfel, Ahab se manifestă, din unghiul eşecului final, mai degrabă ca o figură de tragedie. Monomania lui seamănă cu „încremenirea” mentală a personajelor clasice, pentru care destinul tragic se leagă întotdeauna de ideea unei captivităţi psihologice. Eroul e construit pe calapodul psihologic al unei peratologii romantice. Vrea să depăşească limita permisivităţii şi posibilităţii umanului – „limită” sugerată de enigmatica şi, totodată, maiestuoasa Balenă Albă -, neglijând tocmai faptul că umanul nu poate fi decât limitat şi imperfect. Rezultatul hybris-ului său devine astfel previzibil: disoluţia apocaliptică. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi