Bilanţ teatral 2019, la TNI

Dintre cele care aparţin stagiunii trecute, dar au avut premiera în anul 2019, reţin: Marjorie Prime de Jordan Harrison, regia: Radu Iacoban, 12 ianuarie, Un dolce far niente după "Vilegiaturiştii" de Maxim Gorki, regia: Catinca Drăgănescu, 13 ianuarie, Dansul Delhi. Şapte piese într-un act de Ivan Vârâpaev, 22 februarie, regia: Radu Afrim, Titus Andronicus de William Shakespeare, versiunea scenică: Charles Muller şi Andreas Wagner, 2 iunie. Dintre cele cu care a început actuala stagiune, menţionez: Opt femei de Robert Thomas, regia: Irina Popescu Boieru, 12 septembrie şi Acasă la tata de Mimi Brănescu, regia: Claudiu Goga, 16 noiembrie.

Marjorie Prime, în regia lui Radu Iacoban, expune cum clonele digitale pot simula atitudini şi emoţii umane, ajungând să glumească sau să fie ironice. Însă într-un anume punct experimentul cu clonele umanizate eşuează. Ca modalitate de lucru, regizorul propune un discurs scenic care este în deplin acord cu discursul uman fracturat (cu foarte mult heblu între scene), alegând de fiecare dată un fond muzical deschis spre meditaţie, optând pentru o scenografie caldă, în contrast cu încercările disperate de dialog, în primul rând ale oamenilor între ei şi în al doilea rând ale oamenilor cu clonele virtuale ale fiinţelor iubite pe care le-au pierdut. Actorii din Marjorie Prime creează un spectacol emoţionant despre memorie şi identitate.

Un dolce far niente este puternic în ceea ce priveşte conceptul regizoral, rămânând totuşi un spectacol de actor. Avem de a face cu un spectacol-comentariu, care, departe de a implica actorii în personaje ori în situaţiile scenice, îi distanţează de rol şi îi apropie de latura lor umană. Regizoarea nu construieşte roluri, nici personaje, nici interpretări, ci doar contururi de personaj, externalizând rolurile, aspect pe care fiecare actor îl redă în funcţie de experienţa proprie şi de cum a transpus conceptul spectacolului în evoluţia sa scenică. Dincolo de observaţiile făcute în cronica de întâmpinare, spectacolul e foarte actual şi am justificat această idee. Pe de o parte, s-ar putea identifica burghezimea zilelor noastre, pe care am putea-o învinui de pasivitate politică şi de neimplicare socială. Este pus în discuţie rolul intelectualului actual care alege mai curând o existenţă îmbuibată şi confortabilă, devenind un formator de opinie în slujba puterii politice, urmându-şi propriile interese. Pe de altă parte, spectacolul opune două tipuri de artişti: cei lipsiţi de talent şi inutili social şi cei activi, schimbând mentalităţi şi intervenind în zona socialului. E şi o parodiere a artistului ca simplu entertainer.

Dansul Delhi este iniţial o metaforă a destinului care îi apropie pe oameni, spectatorii fiind prinşi ca într-un joc între "eu" şi "tu". Fiecare în parte, dar şi împreună sunt un "tu" renunţând la "eu", în favoarea dansului. Dansul e despre fiecare contemplator al acestui spectacol curat, teatral. Renunţarea la sinele egoist presupune să priveşti corect. Circularitatea specifică spectacolului afrimian se manifestă şi cu acest prilej. Regizorul este pe de o parte ludic, iar pe de altă parte jonglează cu profunzimile subconştientului colectiv, creând un spectacol simplu, dar profund, răvăşitor şi totuşi detaşat despre visul care e tocmai viaţa noastră, cu dureri şi bucurii, cu rătăciri şi speranţe, cu tăceri şi cu respiraţii, cu bătăi de inimă. Afrim creează teatru autentic, caută esenţialul în simplitate, renunţă la song-uri, iar spectacolul e frumos şi viu.

Tragicul grotesc e piesa de rezistenţă a spectacolului cu Titus Andronicus, în regia lui Charles Muller. Atunci când, estetic vorbind, tragicul atinge cote maxime, frizează grotescul. Semnificaţiile actuale fac aluzie la cotidian şi sfera publică, la societate şi politică, de aici prefaţa la spectacol (filmările proiectate iniţial, cu care se şi intră în scenă). Trecerea nu e bruscă pentru că Shakespeare e modernizat, de nerecunoscut. E mai aproape de o tragedie antică pusă-n scenă în termeni contemporani decât de o tragedie shakespeariană, ceea ce face parte din intenţiile regizorului, dat fiind că a şi afirmat în caietul-program că "Shakespeare nu este niciodată corect din punct de vedere politic" (în acest context, aş pune şi numele lui Shakespeare între ghilimele). Afirmaţia regizorului are multiple sensuri, iar vizionarea spectacolului dezvăluie câteva dintre acestea.

Cu prilejul noii premiere, Acasă la tata, regizorul Claudiu Goga colaborează altfel decât până acum cu TNI: alege un text realist contemporan, iar nu unul de răsunet, renunţă scenic la decorurile grele şi la gestica filigranată în lucrul cu actorii. Vine cu elemente frecvent întâlnite în estetica spectacolului actual: comedia şi poanta care potenţează drama şi psihologia oarecum dură a vieţii personajelor, infuzarea cu lirism a unor partituri dramatice, psihologice şi naturaliste, fructificarea duetelor scenice de succes pentru accentele psihologice ale tramei, aluzii la spectacolele anterioare (casa rotativă), mici picanterii. Regizorul mizează pe o formă de realism care nu e nici neapărat cehoviană şi nici de film american. Mai curând naturalistă, cu unele exagerări. Simplitatea rămâne trăsătura de bază a acestui spectacol şi o calitate a sa. Scenele sunt delimitate prin titluri care iau numele personajelor a căror ratare stă în prim planul scenei respective. Pentru că spectacolul este despre ratare şi despre sensurile acesteia.

Oarecum circular, cu o prezentare a personajelor la început şi o trecere în revistă a modului cum au decurs realmente lucrurile la final, Opt femei, în regia Irinei Popescu Boieru este cald, degajat, lucrat, foarte bine adaptat la scena mare prin dispunerea decorului şi a actorilor; un prilej de destindere şi o oază teatrală unde spectatorul ar putea uita de problemele din viaţa reală, cufundându-se într-un univers scenic estetizat prin decor (tablourile), fundal, costume şi mişcare scenică. Un brad împodobit în plan secund şi alţii doi în faţa cortinei creează contextul temporal, redat şi prin muzică adecvată. Deşi montarea are ceva din tihna sărbătorilor când spaţiul şi timpul par suspendate, mărturisesc că e Crăciunul pe care nu l-am putut gusta.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)