Blândețea zeiței legate la ochi: din 5 infracțiuni sexuale sesizate la poliție, 4 sfârșesc fără dispoziții de trimitere în judecată a unui agresor

Seara zilei de 12 iunie 2020 ar fi trecut ca oricare alta pentru locuitorii comunei Dârvari din sudul județului Mehedinți. Dar Ion Turnagiu, un bărbat de 45 de ani condamnat la mijlocul anilor ‘90 pentru cinci crime și eliberat condiționat după un sfert de veac de pușcărie, avea alte planuri. Se hotărâse să comită încă o crimă, una care urma să țină capul de afiș al presei naționale la miez de vară. 

Incendiind o fată de 17 ani care depusese împotriva sa o plângere penală în care semnala că fusese violată, Turnagiu intra definitiv în galeria criminalilor infami din România și punea Dârvariul pe harta nedorită a așezărilor popularizate mediatic pe fondul unei întâmplări macabre.

Comuna mehedințeană a fost, la mijloc de iunie, localitatea în care se petrecuse grozăvia, un loc al ororilor, un Caracal al anului 2020 care a sfârșit precum Caracalul adevărat din 2019: cu o victimă mutilată, lăsată în voia prădătorului ei, părăsită chiar de autoritățile unui stat căruia încercase să-i semnaleze că se află în pericol.

Pe fondul tăvălugului mediatic iscat după incendierea tinerei, procurorul general al României Gabriela Scutea anunța pe 15 iunie că dispune efectuarea unui control cu privire la instrumentarea dosarului în care fuseseră formulate acuzații de viol.

Mai exact, controlul urma să clarifice dacă parchetul competent (Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare), căruia îi fusese semnalată infracțiunea sexuală, luase măsurile legale necesare față de persoana vizată de acuzații.

În realitate, lucru știut deja de toată România, Turnagiu îi dăduse foc nestingherit victimei sale de 17 ani, fără ca vreuna dintre instituțiile judiciare ale statului să anticipeze posibila desfășurare a evenimentelor. Pe fondul inacțiunii statului, Turnagiu își transformase planul criminal în realitate.

De ce nu au intervenit, totuși, poliția și parchetul competent în zilele premergătoare crimei, eventual prin dispunerea unei măsuri preventive împotriva agresorului? 

Răspunsul avea să ia forma unui raport sosit la o lună după controlul anunțat de Parchetul General. Raportul a rămas până astăzi la sertar, departe de public, deși conținutul său e de cert interes public. Concluzii sale au fost exprimate în patru paragrafe de comunicat oficial. Și atât.

Parchetul General anunța sec în ziua de 14 iulie 2020 că, în cadrul controlului dispus, “nu au fost stabilite elemente de natură a reține gestionarea necorespunzătoare a cauzei de către organele de poliție și de către procurorul care a supravegheat cercetările, actele de urmărire penală necesare stabilirii unui plan de anchetă fiind efectuate de îndată”. 

Concluziile raportului mai indicau că “neluarea unei măsuri preventive față de persoana vizată de plângerea penală a fost determinată de imposibilitatea obiectivă de a administra probatoriul necesar până la data săvârșirii prin incendiere a tentativei de omor asupra minorei“. Expertiza medico-legală nu era finalizată la momentul crimei, iar dispunerea unei măsuri preventive nu s-ar fi putut baza doar pe existența unei plângeri penale, justifica raportul.

La fel de adevărată, însă, e și supoziția că, dacă expertiza medico-legală n-ar fi constatat urme de constrângere fizică, procurorul n-ar fi luat oricum vreo măsură preventivă. Cadrul legal care vizează infracțiunile sexuale în România e aplicat de așa natură încât, în practică, victimele (cele mai multe femei) ajung să facă sesizări inutile, care sfârșesc adesea clasate în lipsa unor urme vizibile ale violenței fizice.

Cum tratează statul român – și cu ce rezultate – infracțiunile la viața sexuală care îi sunt semnalate prin sesizări penale?

>> În practică, doar 1 din 5 sesizări de viol înaintate de victime la secțiile de Poliție naționale și constituite în dosare aflate în cercetarea parchetelor de pe lângă judecătorii sau tribunale se finalizează cu trimiterea în judecată a unui agresor.

>> În practică, doar 1 din 7 sesizări ale infracțiunii de act sexual cu un minor, trecute prin malaxorul Poliție-parchet, se încheie pe traseul legal cu trimiterea în judecată a unui agresor.

>> În practică, doar 1 din 7 sesizări ale altor infracțiuni la viața sexuală (precum agresiunea, hărțuirea sau coruperea) ajung, traversând circuitul Poliție-parchet, la o soluție de trimitere în judecată a unui agresor.

Mediile statistice sunt valabile pentru ultimii cinci ani și jumătate, iar datele primare au fost obținute, compilate și prelucrate de un colectiv de reporteri proveniți din șase redacții. Le prezentăm în premieră – cu intenția de a furniza publicului o perspectivă factuală asupra felului în care e administrată dreptatea de către stat, atunci când acestuia i se semnalează infracțiuni la viața sexuală.

Sub coordonarea editorială a Dela0.ro, reporteri din șase redacții de presă scrisă (Info Sud-Est, Ziarul de Iasi, TVR Cluj, Átlátszó Erdély, Monitorul de Botosani și Dela0.ro) documentează și publică – până în primăvara anului 2021 – 16 materiale jurnalistice, în română și maghiară, care vor aborda subiecte din sfera violenței asupra femeilor.

Tema nu privește strict chestiunea agresiunii domestice – ci vizează, prin altele, și abordarea tratamentului judiciar aplicat infracțiunilor sexuale sau surprinderea tiparelor comunitare / culturale care influențează înțelegerea, producerea și perpetuarea fenomenului în comunele și orașele țării. 

Ambiția proiectului Media X Files – coordonat editorial de Dela0.ro și realizat de Centrul pentru Jurnalism Independent – CJI cu sprijinul financiar al Ambasadei Regatului Țărilor de Jos în România – e să obțină o diversitate de abordări jurnalistice în documentarea, relatarea și înțelegerea subiectului.

Ordinea de drept a statului nedrept

Datele referitoare la instrumentarea sesizărilor de infracțiuni la viața sexuală sunt făcute publice de colectivul jurnalistic în urma unei acțiuni documentare care a reclamat trimiterea a aproape 50 de solicitări de acces la informații de interes public și, apoi, trierea a sute de pagini de statistici.

De ce ne-am înhămat la un asemenea efort? Pentru că, după cazul fetei incendiate în Mehedinți, am vrut să înțelegem în profunzime cum funcționează – și cu ce rezultate – mecanismele instituționale ale statului în cercetarea și soluționarea infracțiunilor la viața sexuală.

Tragedia de la Dârvari ar fi trebuit să fie pretext public pentru un noian de întrebări adresate autorităților din poliție, procuratură sau asistență socială. E posibil ca, de fapt, crima din Mehedinți să fie repetabilă tocmai pentru că statul care se pune în funcțiune la momentul înaintării unei plângeri penale pentru viol funcționează așa, și nu altfel?

Din datele colectate și prelucrate de colectivul nostru jurnalistic, imaginea de ansamblu a tratamentului judiciar aplicat în România acestui tip de infracțiuni este aceea a unui sistem care ratează, de cele mai multe ori, obiectivul fixat chiar de Constituție: să apere „interesele generale ale societății și ordinea de drept”. 

>> În intervalul 2015-2020 (primele 6 luni), la secțiile de poliție din țară au fost depuse circa 25.500 de sesizări penale ale unor infracțiuni la viața sexuală. În aceeași perioadă, parchetele locale au soluționat aproape 23.400 de dosare în care se cercetau fapte de viol, act sexual cu un minor și alte agresiuni sexuale.

>> Doar 4500 de dosare penale deschise ca urmare a sesizării unor infracțiuni la viața sexuală s-au finalizat totuși cu dispoziții de trimitere în judecată a unui agresor. În alte aproape 19.000 de dosare soluția a fost de clasare.

>> În medie, doar o faptă din 5 de acest fel semnalate organelor judiciare ale statului se soldează cu o decizie de trimitere în judecată, arată datele compilate de colectivul jurnalistic coordonat editorial de Dela0.ro.

Deși peste 12.000 dintre plângerile depuse au sesizat infracțiuni la viața sexuală cu victime minore, în mai puțin de o sută de cazuri semnalate în perioada 2015-2020 (primele 6 luni) s-a dispus preluarea victimelor de către direcțiile de asistență socială județene și plasarea lor într-un centru de urgență, pentru a le proteja integritatea fizică.

Cel puțin așa reiese din datele inspectoratelor județene de poliție, cu mențiunea că puține dintre ele monitorizează acest indicator statistic. Majoritatea inspectoratelor ne-au indicat în răspunsurile trimise la solicitările de informații publice faptul că nu știu dacă și în câte situații s-a dispus protejarea victimelor infracțiunilor sexuale prin trimiterea lor în centre de urgență (ca măsură complementară înregistrării sesizării penale).

Plasamentul unei victime minore într-un centru DGASPC se face în condiții specifice, de pildă atunci când agresorul și victima trăiesc în aceeași locuință (dar și în alte situații).

În cazul fetei de 17 ani incendiate în comuna Dârvari din Mehedinți o astfel de măsură fusese dispusă – dar, în condiții neclare, fata fusese scoasă de bunica paternă din centrul DGASPC Mehedinți.

Concluziile succinte prezentate public după controlul dispus de Parchetul General la unitatea de procuratură din Vânju Mare indicau că era analizată posibilitatea anchetării reprezentanților DGASPC Mehedinți pentru abuz în serviciu, în condițiile în care măsura internării în centrul de urgență fusese revocată după doar o zi. Încă o zi mai târziu, tânăra de 17 ani era incendiată de bărbatul împotriva căruia depusese o plângere de viol.

Comuna Dârvari, județul Mehedinți, poliția și procuratura lor – toate vă par realități îndepărtate, semne ale unor defecțiuni locale inexplicabile? Mergem în capitala României, unde – la început de august – am urmărit felul în care o secție de poliție a gestionat cazul unei minore de 11 ani supusă abuzului sexual.

Acasă, alături de agresorul meu

Pentru a proteja victima și familia sa, numele folosite în cadrul relatării jurnalistice sunt fictive.

Alina are 11 ani și locuiește în București împreună cu sora ei, într-o curte comună mai multor gospodării în care sunt înghesuite câteva familii. Mama fetelor a plecat să muncească în străinătate așa că ele au rămas în grija unei mătuși materne. În acte însă cea care are responsabilitatea legală a ocrotirii fetelor este o altă mătușă, o femeie de peste 70 de ani care le-a luat practic în plasament.

Măsura plasamentului presupune o prezență constantă a serviciilor de protecție a copilului. Mai exact, în cazul de față, a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3. În acest sens, fetele aveau de mai mult timp un manager de caz care urmărea și monitoriza situația lor. 

În urmă cu trei ani Alina și sora ei au început să primească ajutor constant de la un donator din afara Capitalei. Ajutorul a însemnat bani pentru asigurarea unor condiții mai bune de trai, meditații pentru școală, haine și activități extrașcolare. 

Pe 26 iulie 2020, viețile celor înghesuiți în curtea comună se tulburau pe neașteptate. În urma unei discuții mai aprinse cu mătușa care o îngrijește, Alina i-a spus acesteia că un unchi se culcase cu ea. Un unchi de 38 de ani care locuiește în aceeași curte.

Mătușa fetelor a așteptat două zile ca bărbatul să se trezească din beție pentru a-l putea confrunta. Întrebat de ce a făcut așa ceva, bărbatul i-a spus că a încercat “doar anal”, dar că nu s-a întâmplat nimic, că se jucase și el. “Fata e virgină, stai liniștită”, i-a râs în nas agresorul.

Mătușa nu și-a pus problema că Alina ar putea să mintă – ce copil de 11 ani inventează astfel de lucruri? De altfel, începuse să observe și ea diverse lucruri. Unchiul de 38 de ani o chema la două noapte doar pe Alina, să-i facă de mâncare. Sau o chema să-i spele vasele și fata lipsea destul de mult. Una dintre vecine l-a surprins chiar pe bărbat atingând-o pe Alina în zona intimă. L-a luat la rost și acolo s-au oprit lucrurile atunci. 

În ziua următoare confruntării agresorului, pe 29 iulie 2020, mătușa o ia pe Alina și o duce la Medicină Legală, de unde primește confirmarea că fata nu mai e virgină, existând un contact sexual mai vechi. De aici merge împreună cu victima la Secția 11 de Poliție. Ajung acolo în după-amiaza zilei de 29 iulie, în jurul orei 14:30.

Alina părăsește secția de poliție la ora 22:00, după aproape opt ore de audiere. Este trimisă acasă. În același loc practic în care locuiește și unchiul acuzat de abuz. De teamă, mătușa Alinei hotărăște să nu ducă fetița acolo. Decid să doarmă la o cunoștință în prima seară după depunerea plângerii penale.

Mătușa spune că Alina a fost influențată de polițiști să-și schimbe declarațiile de mai multe ori. Fata i-a povestit că le-a spus de două ori polițiștilor ce se întâmplase și cum fusese abuzată, dar oamenii legii nu au crezut-o. Ba chiar la un moment dat i-ar fi spus că va ajunge la casa de copii. Speriată de acest gând, Alina a spus că unchiul nu i-a făcut de fapt nimic.

Pe Alina au însoțit-o la secția de poliție atât mătușa care se îngrijește efectiv de ea, cât și mătușa de 70 de ani care o are în plasament. Niciuna dintre femei nu a înțeles cine erau oamenii care s-au perindat prin biroul în care Alina a fost audiată. Nu au un nume de avocat, de psiholog. Femeia de peste 70 de ani e sigură însă: poliția a audiat-o pe Alina până să ajungă cineva de la Protecția Copilului. 

Cele trei au plecat pe 29 iulie de la secția de poliție cu o hârtie în mână care le spunea ca în ziua următoare, la ora 10, să fie la DGASPC Sector 3. La 10:00 dimineața, pe 30 iulie, erau acolo. După câteva ore părăseau și această instituție de parcă nimic grav nu s-ar fi întâmplat, fără să se dispună vreo măsură de protecție.

Două instituții ale statului cu rol de protecție a minorului au trimis acasă, în zile diferite, o fată care-și acuza un unchi de viol. O fată de 11 ani, care potrivit INML nu mai era virgină. Într-o casă pe care o împărțea practic cu unchiul agresor. Din ziua în care Alina a depus plângere, bărbatul nu a mai revenit acasă. L-au văzut însă vecinii și mătușile Alinei dând târcoale.

Toate semnele care erau deja acolo

Abia pe 31 iulie, DGASPC Sector 3 vine să le preia pe Alina și sora ei. 

După ce Alina fusese trimisă din nou acasă pe 30 iulie, donatorul – furios – îl contactase pe parlamentarul Vlad Alexandrescu care la rândul lui trimitea pe 31 iulie, dimineața, o adresă către DGASPC Sector 3. Pe scurt, se interesa de situația Alinei. În după-amiaza zilei de 31 iulie Protecția Copilului acționa brusc și le lua pe fete din locuința mătușii, sub ocrotirea statului. 

În ultimii trei ani de când e în viața fetelor donatorul a semnalat în scris și verbal diferitele probleme pe care le-a observat în creșterea fetelor. A făcut-o atât către managerul de caz de la DGASPC Sector 3, cât și către directoarea instituției Mihaela Ungureanu. Într-un răspuns emis la solicitarea noastră, instituția susține că a făcut mereu verificări și nu a observat vreodată o problemă. 

În același răspuns oficial, cei de la Protecția Copilului Sector 3 spun că Secția 11 din Capitală le-a semnalat cazul în ziua de 29 iulie, la ora 16:30. Imediat ar fi trimis la poliție echipa mobilă și un psiholog. DGASPC confirmă că audierea minorei a durat aproape 8 ore, până la ora 22:00. 

În răspunsul transmis parlamentarului Vlad Alexandrescu – văzut de unul dintre reporterii implicați în efortul jurnalistic colaborativ – cei de la DGASPC Sector 3 spun însă că abia în seara zilei de 29 iulie au aflat de caz, când au fost contactați de poliție. Au trimis un psiholog pentru a participa la audiere. Instituția specifică expres că a decis plasarea fetelor în regim de urgență într-un centru având în vedere interesul superior al copilului. 

Protecția Copilului Sector 3 nu spune însă nicăieri că dispoziția a venit la două zile distanță de la depunerea sesizării de viol.

Exact aceste două zile i-ar fi putut fi fatale Alinei – așa cum, la mijloc de iunie, îi fuseseră tinerei de 17 ani din comuna mehedințeană Dârvari. 

Decizia plasării Alinei într-un centru de urgență a fost justificată de DGASPC Sector 3 astfel: exista riscul ca agresorul să revină la domiciliu. Însă acest risc exista și în seara de 29 iulie, când atât poliția, cât și Direcția au trimis-o pe fata de 11 ani acasă. După cum riscul exista și în ziua de 30 iulie, când cei de la Protecția Copilului au audiat-o din nou pe minoră, după care au trimis-o tot acasă.

Unchiul acuzat de abuz sexual are pe numele său o condamnare pentru conducerea unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, mai multe trimiteri în judecată pentru furt calificat, dar și două ordine de protecție care-l obligau să stea departe de fosta concubină și copiii acesteia.

Bărbatul are și o plângere de viol depusă chiar de mama acestuia în urmă cu doi ani. Dosarul s-a închis însă repede, ne-a povestit chiar femeia. Oamenii legii i-au cerut să probeze cu un martor. Nu l-a adus, era doar cuvântul ei împotriva cuvântului fiului. Și asta a fost, sesizarea s-a soluționat cu clasare. 

Norocul Alinei

Am cerut un punct de vedere (în legătură cu evenimentele relatate) de la Poliția Capitalei, care se ocupă de comunicarea integrată a tuturor secțiilor de poliție din București.

Am vrut să știm dacă audierea Alinei a fost înregistrată video, de ce a durat aproape opt ore și, mai ales, de ce instituțiile implicate au considerat oportun să o trimită pe victima de 11 ani acasă. Nu am primit niciun răspuns la aceste întrebări. Ni s-au dat însă asigurări că pe parcursul cercetării minora a primit suport moral și psihologic. 

În România există o lege, în vigoare din anul 2004, care instituie o serie de măsuri obligatorii pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor. Printre obligațiile organelor de cercetare se află și aceea a înștiințării victimei cu privire la drepturile sale și la serviciile de asistență disponibile. Înștiințarea se face la momentul depunerii plângerii penale.

Polițiștii de la Secția 11 au informat-o în ziua de 7 august pe femeia care o are în plasament pe Alina despre drepturile fetei și serviciile de care poate dispune. Adică la mai bine de o săptămână după prima audiere. Au venit personal cu hârtiile, în curtea comună unde trăiesc Alina și abuzatorul ei, pentru ca familia să semneze că a luat la cunoștință. Toate aceste lucruri ar fi trebuit să le fie prezentate aparținătorilor Alinei pe 29 iulie, în ziua în care fata de 11 ani a fost audiată vreme de 8 ore. 

Potrivit surselor noastre cazul nu mai este gestionat în prezent de Secția 11, fiind preluat de Biroul de Agresiuni Sexuale din cadrul Serviciului Omoruri de la Poliția Capitalei. Acest birou anchetează în mod specific cazuri de infracțiuni sexuale cu victime minore, polițiștii judiciari din cadrul său având pregătire specială în acest sens.

Oriunde altundeva în țară, chiar și în capitala București, dacă ești victima unei infracțiuni sexuale, cu atât mai mult dacă ești o victimă minoră, riști să ți se aplice cu indiferență un regim legal care, în loc să-ți asigure cu prioritate protecția, bifează mecanic proceduri.

Pentru că a avut alături un donator implicat și insistent, cazul Alinei este acum pe mâini bune, în cercetarea singurului birou de poliție din țară specializat în investigarea infracțiunilor sexuale cu minori.

Mii de alte victime ale infracțiunilor la viața sexuală nu au avut acest noroc în ultimii cinci ani.

Numărat, împărțit, cântărit

Nu există un tipar de triaj statistic comun tuturor inspectoratelor județene de poliție din România, pentru înțelegerea integrată a felului în care sunt preluate și cercetate sesizările infracțiunilor la viața sexuală.

Am ajuns repede la această concluzie, comparând zecile de răspunsuri diferite primite de la structurile județene cărora le-am solicitat date în cursul documentării.

Toate inspectoratele știu numărul sesizărilor penale care au fost înaintate secțiilor de poliție din subordine, într-un interval dat. Dar doar o parte dintre inspectorate oferă date despre finalitatea dosarelor rezultate. Doar o parte din inspectorate știu câte infracțiuni au fost trimise în judecată. Doar o parte știu câte au fost închise fără trimitere în judecată.

Extrem de puține au date referitoare la măsurile de protecție a victimelor dispuse în cadrul cercetărilor. Unele inspectorate nu știu nici câte cercetări au fost încheiate prin retragerea plângerii de către victime (situație aplicabilă unor infracțiuni sexuale cu victime majore).

Deși organele de cercetare penală (polițiștii judiciari) finalizează investigațiile dispuse de procurori cu RTUP-uri, adică referate de terminare a urmăririi penale, doar cinci dintre inspectoratele județene de poliție ne-au indicat numărul acestor acte de soluționare a plângerilor înregistrate.

Întrebate dacă în intervalul de referință (2015-2020) au existat anchete interne în care să fie vizați polițiști pentru că au investigat defectuos sesizări ale unor infracțiuni sexuale, doar trei inspectorate au indicat existența a cinci plângeri de acest fel. Trei s-au soldat cu atenționare, două cu clasare. În rest, celelalte 39 de inspectorate de poliție au răspuns că nu au fost demarate anchete care să vizeze modul în care polițiștii au efectuat cercetări în dosarele penale privind infracțiunile la viața sexuală.

>> La Vaslui, din 708 sesizări înregistrate la poliție pentru infracțiuni sexuale, doar 114 s-au finalizat cu trimiterea în judecată a unui agresor.

>> La Vâlcea, din 612 sesizări înregistrate la poliție pentru infracțiuni sexuale, doar 86 s-au finalizat cu trimiterea în judecată a unui agresor.

>> La Argeș, din 785 de sesizări înregistrate, doar 174 s-au finalizat cu trimiterea în judecată a unui agresor.

Sunt printre puținele inspectorate județene care ne-au pus la dispoziție statistici (aproape) complete despre parcursul sesizărilor înregistrate pentru infracțiuni la viața sexuală.

Vederi de la firul ierbii

În practică, circuitul legal pe care îl deschide înregistrarea unei sesizări penale debutează într-o secție de poliție și se încheie, în cadrul cercetărilor judiciare, într-un birou de procuror. Ultimul este cel care ia deciziile în cursul acțiunilor de urmărire penală, dispunând modalitatea de soluționare a dosarului rezultat în urma plângerii.

Cum se desfășoară, propriu-zis, acțiunea de înregistrare a unei astfel de sesizări penale? Am întrebat mai mulți polițiști și criminaliști.

Un procuror constănțean a solicitat protecția anonimatului pentru a răspunde “liber” întrebărilor noastre.

“Prima măsură care se dispune în momentul în care este denunțat un viol este trimiterea victimei la IML. Apoi, sunt conservate orice potențiale probe de la locul faptei: haine, așternuturi, orice alte obiecte etc. Urmează audierile, listingul telefoanelor, vizualizarea unor eventuale înregistrări ale camerelor de supraveghere, dacă ele există, și urmărirea tuturor lucrurilor/obiectelor/înregistrărilor care pot constitui probe. Niciun dosar, nici din mediul rural, nu poate fi instrumentat doar de polițiști, ele sunt înregistrate automat la parchetele din proximitate”, ne-a declarat procurorul. 

“Teoretic, se poate reține presupusul violator doar în baza declarației victimei, dar practic nu se întâmplă asta niciodată dacă nu există și alte probe. Dacă rezultatul de la IML nu e concludent sau arată că nu a fost viol (n.r. – prin constrângere fizică), în cele mai dese situații dosarele sunt închise, deși procurorii au dreptul să continue cercetarea și să caute alte probe pentru a demonstra fapta. Însă, în cele mai multe cazuri, de obicei din cauza încărcăturii mari de dosare/procuror, spețele sunt închise pentru că demonstrarea violului este pusă, de cele mai multe ori, în baza expertizei ML.”

„Sunt niște infracțiuni mai delicate și de regulă sunt colegi de-ai noștri care sunt specializați pe urmărirea penală în astfel de situații”, ne-a precizat și comisarul de Poliție Cătălin Cotruță, șef la Secţia 4 Poliţie Rurală Miroslava din județul Iași.

“De regulă, audierea victimelor se desfășoară în niște condiții clare, în prezența unor specialiști din cadrul Direcției, pentru a urmări eventualele trăiri, punctual, cu întrebările adresate. Firește, și în prezența reprezentantului său legal, al avocatului. După audiere sunt multiple alte activități, examinări medico-legale care să ateste existența sau inexistența vreunei agresiuni fizice”, a spus comisarul de poliție.

“Noi am avut, din păcate, și victime de 6 ani. Punctual, acela a fost un dosar greu, complicat, însă la trei zile am reținut un suspect și am obținut arestarea”, ne-a mai indicat Cotruță. Acesta a mai precizat că, în situații speciale, la anumite audieri, la Iași, se folosesc și manechine, cu ajutorul cărora anchetatorii încearcă să afle de la victimele cu vârste foarte fragede la ce formă de abuz sexual au fost supuse.

Biroul de Agresiuni Sexuale

Am întrebat Poliția Capitalei, în cadrul căreia funcționează Biroul de Agresiuni Sexuale, singurul din țară specializat în cercetarea infracțiunilor sexuale cu victime minore, cum ar trebui să acționeze un profesionist al legii în investigarea unor astfel de cazuri.

Am aflat că audierea minorilor victime ale infracțiunilor sexuale ar trebui să se facă după tehnica NICHD (National Institute of Child Health and Human Development).

Potrivit acestei tehnici audierea trebuie să dureze maxim 30-40 de minute. Minorul este încurajat să vorbească liber, i se pun cât mai puține întrebări, nu i se adresează întrebări închise, nu se repetă întrebările. Declarația nu se transcrie la momentul audierii. Asta se poate face în practică și pentru că audierea ar trebui înregistrată, pentru a evita reaudierea și traumatizarea victimei.

Doi polițiști participă la audiere. Unul este prezent în cameră. Al doilea, în spatele geamului, ar trebui să noteze. Întotdeauna se solicită prezența DGASPC. În unele cazuri audierea poate fi făcută chiar de psihologul DGASPC, sub îndrumarea polițistului.

Plecând de la acest document NICHD există și în România un ghid de audiere al minorilor victime ale violenței realizat de FONPC în 2017.

Acest ghid este disponibil online. Surse din sistem ne-au declarat că existența ghidului nu e însă suficientă. E nevoie și de o pregătire în prealabil a celor care-l utilizează. Iar pregătirea unui polițist pentru a fi capabil să aplice eficient metodele NICHD presupune un training șase zile urmat de cursuri de formare, seminarii. 

Un polițist din județul Vaslui, care ne-a cerut să nu îi divulgăm identitatea, ne-a confirmat că, în anumite situații, procedurile de pe hârtie cu privire la audierile din dosarele de agresiune sexuală nu pot fi, fizic, respectate.

„Nu vorbim aici neapărat de profesionalismul, pregătirea sau tactul polițistului, ci de o chestiune punctuală: cea a resurselor”, susține polițistul.

“Noi primim o sesizare de viol de la un părinte, să zicem, și trebuie, conform procedurilor, să audiem victimele în condiții speciale, investigațiile de viol fiind, teoretic, confidențiale. Multe posturi de poliție nu au însă camere speciale de audiere, nu au camere cu acei pereți din sticlă, prin care victima să recunoască autorul, atunci când nu știe cine a fost agresorul. De asemenea, în mediul rural, e imposibil ca o astfel de anchetă să fie realizată în condiții de deplină confidențialitate”, ne-a relatat polițistul cum se vede situația din teren.

“Efectul direct e stigmatizarea victimei și, în timp, descurajarea viitoarelor victime să mai depună plângeri.”

Violul pe care statul român nu a vrut să-l judece

În martie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru încălcarea a două articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul E.B împotriva României, CEDO a constatat că autoritățile nu au investigat corespunzător sesizarea de viol depusă de reclamanta E.B la o secție de poliție, lipsind-o într-un final pe aceasta de drepturile sale.

Verdictul CEDO descrie felul în care polițiștii care înregistraseră plângerea victimei au descurajat-o pe aceasta în cadrul audierilor să continue căutarea dreptății. 

În lipsa semnelor fizice care să indice rezistența, autoritățile au concluzionat că acuzația de viol nu se susține. Evenimentele aduse înaintea CEDO s-au petrecut în anii 2008-2009. Nereușind vreodată să ajungă înaintea unei instanțe care să judece agresorul pentru infracțiunea semnalată, victima E.B. a mers la Curtea Europeană pentru a găsi ultima formă de justiție la care mai putea apela după închiderea dosarului său în România.

În verdictul de condamnare a statului român, Curtea a atras atenția că pot exista mai multe tipuri de constrângere, nu doar cea fizică. În cazul E.B, a constatat CEDO, autoritățile române nu au audiat persoane din anturajul victimei și din anturajul agresorului. Nu au cerut o expertiză psihologică. Au închis practic dosarul bazându-se strict pe faptul că pe corpul femeii nu existau semne care să dovedească că s-a opus agresorului. 

Procurorul care s-a ocupat de dosarul constituit în acest caz a fost Viorica Oltean. La vremea respectivă era procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târnăveni. Chiar actele sale întocmite la finalul cercetării judiciare arată că în opt luni de zile a audiat trei persoane – victima, acuzatul și un martor.

In baza acestor trei mărturii și a raportului medico-legal, Oltean a dispus neînceperea urmării penale deoarece lipsea unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv constrângerea. 

E.B., confruntată cu posibilitatea ca sesizarea ei să nu fie soluționată cu o trimitere în judecată, a contestat în instanță dispoziția procuroarei Viorica Oltean.

Judecătoria Târnăveni i-a dat dreptate, respingând rezoluția Vioricăi Oltean. Instanța arăta că soluția nu se poate baza doar pe raportul medico-legal și retrimitea cauza procurorului, în vederea începerii urmăririi penale pentru infracțiunea de viol.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Târnăveni a făcut însă apel. Iar Tribunalul Mureș, la aproape doi ani de la depunerea plângerii, a dat dreptate parchetului printr-o sentință definitivă. 

Conform declarațiilor de avere de pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, în 2012 Viorica Oltean ajunsese procuror DNA. Apoi, din 2013, figurează ca procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, unde se află și astăzi. 

Dreptatea se cere în șoaptă

Au trecut 12 ani de la sesizarea penală depusă de E.B la poliție, zece de când statul român i-a refuzat definitiv femeii un proces și tot zece de când reclamanta a înaintat CEDO o plângere împotriva României.

Am găsit-o pe E.B., la final de august, în curtea casei sale dintr-o comună din județul Mureș. Îi e teamă și astăzi să iasă singură pe stradă, dar o face pentru că viața ei trebuie să continue chiar și cu frica asta pe care încă o mai simte. Discuției se alătură și soțul. Sunt căsătoriți de 25 de ani. Bărbatul nu a avut niciun dubiu că soția sa a fost violată. 

„Îmi era rușine, îmi era rușine…”, șoptește femeia. Nici celei mai bune prietene nu i-a spus că ea este femeia despre care s-a mai vorbit la știri, că ea este abuzata care a mers să-și caute dreptatea la CEDO. 

În ziua abuzului o vecină a încurajat-o să depună plângere la poliție. A ajutat-o chiar să formuleze plângerea. O alta a sfătuit-o însă să tacă, să nu-i spună nici măcar soțului, că e mare rușine. Viața merge înainte și e mai bine să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, i-a mai spus. 

Așa a ajuns violul secretul pe care-l știa o comunitate întreagă, dar despre care nu vorbea și nu vorbește nici azi nimeni. Pe tot parcursul procedurilor judiciare din 2008 comunitatea s-a făcut că nu s-a întâmplat nimic. 

Deși a fost dezamăgit de modul în care statul român a gestionat cazul soției sale, bărbatul nu a vrut să renunțe. Așa că au mers la CEDO în ideea că, în România, oricând cineva poate trece prin ce a trecut soția lui.

„Ți-a plăcut?”, repetă soțul din când în când întrebarea care i-a rămas în minte chiar și după 12 ani. E întrebarea pe care – susține bărbatul – i-a pus-o soției sale, în cadrul audierii inițiale, unul dintre polițiștii prezenți.

Soții B. s-au dus să depună plângere sperând că vor primi suport și protecție din partea legii. S-au dus cu încredere, una pe care azi nu o mai au deloc în sistemul de justiție. Statul care le-a preluat și instrumentat cazul a acționat încălcându-le drepturile, fapt constatat ulterior de CEDO.

Oamenii legii care au lăsat-o pe E.B. fără dreptate acum mai bine de un deceniu și-au păstrat pozițiile de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Unii chiar au avansat.

Viața merge înainte.