Bomboana amintirii

Visul american visat de-un adolescent texan

Să-şi cumpere când împlineşte 18 ani o puşcă de asalt. Sau două. Apoi să meargă acasă şi să-şi împuşte bunica. Pe urmă să meargă la şcoala elementară (1-4) din localitate şi să-mpuşte cât mai mulţi copii. Ca în final să moară, vorba aia, cu arma-n mână, împuşcat de forţele de ordine. Care forţe de ordine înarmate până-n dinţi au aşteptat vreo oră nu ştiu ce cheie de la nu ştiu care uşă după care s-a încuiat Salvador Ramos din Uvalde ca să poată împuşca nestingherit nişte bieţi copii.

Vă daţi seama? Americanul de 18 ani e încă minor şi n-are voie să cumpere alcool (bere, vin, whisky) decât după ce împlineşte 21 de ani, dar are voie să-şi cumpere de pildă o puşcă de asalt semiautomată (cum a fost cea folosită de Ramos)!?

Casieriţa de la Digi

Mă trezesc eu într-o dimineaţă fără internet. Seara avusesem, a doua zi – ioc. Ce naiba? Am aşteptat câteva ore: m-am dus la cumpărături, m-am întors, tot nimic. În cele din urmă am zis să sun la ăştia de la RCS-RDS, să aflu dacă problema-i doar la mine sau există vreo avarie pe traseu. Am căutat nişte numere de contact. Primul m-a introdus în discursul în buclă al unui robot. Pentru cutare, apăsaţi tasta 1, pentru cutare, tasta 2, tasta 3, tasta 4… Evident, nicio tastă nu oferea vreo fereastră pentru problema mea. Am închis exasperat, nu fără a scăpa o înjurătură în prealabil, conştientizând abia ulterior că fusesem avertizat că se înregistrează convorbirea pentru… Mă rog, ca să fie mai bine.

Gata, mi-am zis apoi, m-am încălţat la loc şi am mers până la filiala Digi din zonă. Acolo – doi oameni. Un bărbat care discuta cu vreun potenţial client nou (bănuiesc) şi o casieriţă. Mă duc la casieriţă, îi expun problema mea. Verifică ea.

– Nu, nu-i nicio problemă cu internetul în zonă.

Apoi mi-a scris un număr de telefon la care să sun, cu precizarea că trebuie să las să se deruleze de trei ori discursul cu tasta 1 pentru, tasta 2 pentru etc.

– Nu apăsaţi nicio tastă, după sigur vă va răspunde cineva!

Acum, dacă tot eram la casă, mi-am zis să plătesc şi abonamentul. După finalizarea plăţii, doamna mă-ntreabă dacă am închis şi repornit cumva rooterul.

– Nu, zic, nu m-am gândit la asta.

– Închideţi şi reporniţi rooterul, înainte să sunaţi la numărul pe care vi l-am dat.

M-am întors acasă, am închis şi-am repornit rooterul şi, ce să vezi, aveam din nou internet!

„Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!“

Săptămâna trecută am fost martorul unei scene din trafic la intersecţia semaforizată din Galata-Mircea: un SUV Volvo, venind din lateral, aştepta să-i dea voie vreun şofer de pe drumul principal să se strecoare şi el în şirul de maşini care se pusese în mişcare, verde fiind. În cele din urmă, cineva l-a lăsat să intre pe drumul principal, iar SUV-ul a trecut pe ultimele secunde de galben. Şoferul maşinii mici (nu ştiu ce marcă era) n-a conceput ca tocmai el, care l-a lăsat pe cel de Volvo să intre, să rămână de fraier, a călcat-o şi a trecut pe, de-acum, roşu plin. Ghinionul lui a fost că cu vreo două automobile-n spate s-a aflat o maşină a Poliţiei. Care numaidecât a dat drumul la sirenă şi la girofar, l-a urmărit şi l-a ajuns din urmă pe Pan Halipa, în dreptul Lidl. Nu vreau să ştiu ce amenda a plătit. De fapt, am vrut, dar n-am reuşit să aflu de pe net exact care mai sunt scorurile la amenzi şi consecinţe (suspendat permisul etc.).

Bomboana amintirii

Miercuri am intrat în librăria-papetărie din cartier ca să cumpăr o felicitare de nuntă. Am ales una, am plătit-o.

– Luaţi o bomboană, să vă amintiţi de copilărie!, mi-a zis vânzătoarea la plecare, arătând spre un bol cu bomboane de pe tejghea.

Şi am luat şi o bomboană. Încă n-am mâncat-o…

De copilărie bomboana în sine n-are cum să-mi amintească ea, căci e una toffix, gumată, cum nici nu existau pe vremea comunismului pe la noi. Dar gestul simbolic al vânzătoarei m-a făcut cumva să trec în revistă câteva din dulciurile copilăriei mele, printre acestea aflându-se în special nişte bomboane de lapte pe care mama le ţinea într-o cutie metalică, îndeobşte ascunsă pe un raft de sus al credenţului (dulapului de bucătăriei)… Deşi nu reprezentau propriu-zis nişte dulciuri, din amintire mi-au mai răsărit tabletele de cavit pe care mama mi le cumpăra, la sugestia doctorului Sandu, medicul din sat, pe vremea grădiniţei şi parcă şi în primii ani de şcoală: fusesem slab şi mic (al treilea din coadă când ne alinia prin clasa a cincea profesorul de sport…), iar cavitul trebuia să mă ajute la creştere.

– Nu-i nimic că-i mic băiatul, le zicea doctorul Sandu alor mei, sănătos să fie!

Şi trebuie să recunosc că sănătos am crescut…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist