Că nu s-o fi dus degeaba Nenea Iancu să moară la Berlin

*

Se ştie despre Immanuel Kant că era un om atât de punctual încât locuitorii oraşului său natal Königsberg (Kaliningradul de azi) îşi puteau regla ceasurile după el. Norocul lor că aveau mai multe ornice decât ceasuri. Dar ornicele funcţionau parcă de la sine putere conectate pe calea telepatică la programul plimbărilor lui Kant.

Kant ieşea din casă în fiecare zi fix la aceeaşi oră. Se plimba exact pe aceleaşi străzi. Se oprea regulat la un anumit colţ de stradă. Ba chiar pica, din pricina concentrării, nu a lipsei de atenţie, în aceeaşi groapă, de unde era scos apoi cu mult fast.

Acelaşi lucru putem spune şi despre actori. Ei au timpul calculat la milimetru. Fiecare secundă pentru ei e extrem de preţioasă. O clipă pierdută constituie un adevărat dezastru pentru ei. Căci ea le poate da programul peste cap. De aceea, ei încearcă s-o recupereze pe parcursul zilei, în aşa fel încât să nu-şi iasă din ritm.

Ca să vină pe scenă, un actor se va scula chiar şi de pe patul morţii şi va juca impecabil ultimul său rol.

Nu există ca un actor să întârzie la spectacole sau la repetiţii. Faptul acesta e un tabu. Încălcarea normei produce descalificarea în interiorul breslei. Un actor care nu se prezintă în teatru la ora, minutul şi secunda prestabilite poate fi suspectat de lipsă de caracter. Am lucrat şi eu o vreme în teatru şi ştiu ceea ce spun.

Oricât de dezorientat poate apărea în viaţa cea de toate zilele, pe scenă actorul e cât se poate de raţional. El ştie instinctiv cât timp ţine un monolog sau un dialog. Dacă depăşeşte limitele, se produce o alunecare în gol. Adică nu chiar o alunecare, ci mai degrabă o cădere. Căci actorul în timp ce-şi interpretează rolul poate fi asemuit cu un acrobat ce merge pe sârmă ţinând, pentru echilibru, o prăjină în mâini. Prăjina invizibilă îl face pe actor să simtă vibraţiile undelor ce vin din exteriorul, dar şi din interiorul său. O scurtă tuse din sală, un smiorcăit, un simplu foşnet îl pot scoate din joc. De aceea, el are nevoie de ghidaj. De intuiţie, dar şi de calcul.

Nu e de mirare că unii actori, aleşi de soartă, cum e de pildă Maia Morgenstern, se nasc din familii de matematicieni. Căci, în cazul lor, actoria şi matematica somnambulă în combinaţie cu ritmurile neauzite ale muzicii interioare au menirea să cucerească inimile spectatorilor. În subconştientul lor matematica se combină cu poezia şi sublimul.

Chiar şi în timpul somnului profund, actorul rămâne actor. Căci aflându-se în vis, el îşi repetă rolurile. Coşmarul lui e să uite replicile. De aceea îşi activează memoria ancestrală şi gestica în somn. Şi în somn, chiar dacă visează cu totul altceva, el îşi repetă la nesfârşit rolurile.

Reglaţi-vă ceasurile după respiraţii şi paşii lui.

Chiar dacă dă dovadă de stăpânire de sine şi de calcul perfect, el acţionează ca un somnambul.

*

„Pentru nimic în lume n-aş părăsi Berlinul, acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procesele sau achită pe nedrept. Nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimiri”, îi scria Ion Luca Caragiale prietenului său Alexandru Vlahuţă.

Să fi fost aşa, să nu fi simţit Caragiale nici o urmă de regret că a plecat din România? Lumea de la Berlin îi era străină. Stând la câte o berărie, Caragiale contempla pe semne agitaţia stârnită de zgomotul halbelor ciocnite şi de cântecele îngânate de meseni din lumea teutonă. Acolo întâlnea alte caractere, alte chipuri şi alte orgolii. Prostia românească se împletea cu veselia şi vorba spusă în doi peri. Prostia nemţească era mai sobră, mai sumbră şi parcă fără nici un fel de haz. Priviţi-l pe Iohannis şi veţi înţelege mai bine tristeţea de care era cuprins Caragiale la Berlin.

Autorul Scrisorii pierdute era obişnuit cu zgomotul capitalei, al mahmurelii, al mahalalelor, al berăriilor înţesate de tot felul de muşterii, pe cât de zgomotoşi, pe atât de fistichii. Îi era dor, probabil, de Mitică, de Nae Caţavencu, de Pristanda, de Joiţica, de Jupân Dumitrache, de Tipătescu, de Conul Leonida, de Pampon, de Bibicul, de Lică Venturiano, şi, bineînţeles, de Cetăţeanul turmentat. Desigur, la Berlin berea era mult mai bună, dar mesenii păreau lipsiţi de sare şi piper. Îi era, probabil, dor şi de lichele, de linguşiri, de tot felul de potlogari care animau strada, şi te făceau să te simţi pe moment în largul tău. Nu, la Berlin, în ciuda vorbelor spuse, Caragiale se simţea străin.

*

Cineva spunea că Farfuridi este întruchiparea imbecilităţii pure. A imbecilizaţii masei reprezentată de un singur individ. În acest sens aria lui Farfuridi din Actul trei al Scrisorii pierdute e demenţială. Conţine nişte sonuri desprinse parcă din Simfonia a noua a lui Beethoven, ascultată, desigur, de pe un disc dat cu glaspapir ce se învârte în gol. Discursul conţine in nuce nu numai acordurile imnului european, ci şi toate dezacordurile şi absurditatea iniţiativelor, ce ne vin pe această linie dictate de Ursula şi acoliţii săi.

Înainte însă de a-i da cuvântul acestui personaj construit din sonuri grave, dar mai cu seamă ascuţite, ce-ţi perforează auzul, să prezentăm şi cadrul în care se desfăşoară scena. Cadrul e baroc. În deplină neconcordanţă cu inconsistenţa aproape eterică a personajelor:

„Teatrul – precizează meticulosul Caragiale – înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei uşi în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeşte: Ofiţer ţivil; pe cea din stânga: Arfiva. În stânga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia Cabinetul Primarelui. În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu inscripţia: Reghistratura. – Partea din stânga până la uşa Arfivei este despărţită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de chembrică verde. Lângă grilaj, la stânga, în scenă, este o estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul prezidenţial. Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe masă sunt două candelabre, hârtie, călimări şi un clopoţel.”

În acest decor, pe cât de geometric, pe atât de fastuos, discursul lui Farfuridi – şi nu numai al lui – aminteşte de gravitatea sacadată şi stranietatea zgomotelor ce se aud la o şedinţă de spiritism. Farfuridi vrea să spună ceva esenţial, dar nu-şi poate duce ideea până la capăt, tocmai din pricina vidului care-i bântuie conştiinţa. Ascultându-l, ne întrebăm dacă personajul care ţine, gesticulând, discursul e viu sau mort.

Să-l ascultăm:

„Farfuridi: (emoţionat şi asudând)… Într-o chestiune politică… şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte… (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… Da… Pentru ce?… Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai înainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, – daţi-mi voie – (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu.. ”

După care continuă, rostind verdictul: „Daţi-mi voie! Termin îndată! Mai am două vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”

Într-adevăr, nu putem ieşi şi nici dacă aruncăm spârgându-ne cu farfuriile în cap. În fond, dacă tot ne raportăm veşnic la Europă, care nu mai poate de grija noastră, am putea să spunem că într-un fel sau altul, trăim sub Zodia lui Farfuridi.

Dar Europa, nu cumva şi Europa, printr-un fel de magnetism, s-a contaminat de acelaşi tip de discurs?! Că doar nu degeaba s-o fi dus Nenea Iancu să moară la Berlin. Trebuia să lase acolo o moştenire. Iată c-a lăsat-o.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist