Ca ţiganul la mal

Recunosc că am fost câţiva ani puternic convins de ideea că principalul vinovat de condiţia lui, ca membru al unei societăţi în ansamblu, este numai individul. Îmi dezvoltasem propria doctrină conform căreia popoarele care au reuşit să ajungă la un nivel ridicat de dezvoltare şi civilizaţie au avut drept principali vectori ai evoluţiei educaţia şi cultura cetăţenilor ca indivizi. Îmi închipuiam că simţul civic răsărise în oameni din proprie iniţiativă, şi ca toate obiceiurile bune, cum ar fi acela de a face un lucru cum trebuie şi până la capăt, de a respecta munca celuilalt, curăţenia, ordinea, legile, conducătorii şi altele asemenea, au fost rodul autoeducaţiei, al unor tradiţii independente de politică, de guvernare.

În acest spirit m-am apucat ca boul să conving oamenii din jurul meu că totul trebuie să pornească de la ei, că schimbarea vine din noi toţi, de jos în sus, nu invers. Cât am fost consilier local în comuna mea m-am certat cu mulţi să-şi păstreze curăţenie în faţa caselor, să-şi taie iarba de la drum şi ambrozia care făcea atâtea victime în fiecare an, să ţină socoteala câinilor vagabonzi ca să fie ţinuţi sub control, să-şi strângă resturile vegetale pentru compost şi multe altele. În loc să insist pe lângă primar să aplice legea, să dea amenzi, să trimită poliţia. Îndemnam concetăţenii să lupte pentru drepturile lor, pentru siguranţa copiilor pe străzi, pentru facilităţi, cum ar fi terenuri de sport, parcuri de joacă. În loc să apelez prin toate mijloacele la preşedintele CJ sau prefect să facă ceva. Îmi luam scatoalce peste cap aproape de fiecare dată, am fost împins, pălmuit, ameninţat cu sapa de vecini. Încercam să fac faţă discuţiilor fără sfârşit în care majoritatea interlocutorilor îmi ziceau de la obraz că nu ei trebuie să facă toate astea, ci primăria, pentru că aşa e în ţările civilizate. Eu ziceam că nu, în ţările civlizate oamenii obişnuiţi pun osul la treabă, fără să ştiu însă, că aceia acţionau în baza unor obiceiuri create de-a lungul timpului, în mulţi, foarte mulţi ani, bazate pe respectarea la sânge a legilor. Organizam proteste pentru amenajarea trecerilor de pietoni, dar unde veneau doar câte doi, trei oameni, făceam apeluri să curăţăm locuri abadonate din sat care deveneau focare de infecţie sau care încurcau circulaţia. Eram singurul care mă prezentam la acele întâlniri cu coasă, fierăstrău şi secure, ca fraierul. Mulţi mă ironizau şi mă chemau să le fac şi lor curăţenie acasă.

Până am început să citesc cărţi de istorie. Ce poate fi mai convingător decât poveştile adevărate ale înaintaşilor noştri? Astfel am aflat odată pentru totdeauna că timpul educaţiei de jos în sus a trecut de acum câteva mii de ani când oamenii erau încă organizaţi pe grupuri mici, bazate pe relaţii de familie şi cunoştinţe apropiate. În asemenea comunităţi cu maximum 150 de indivizi contribuţia şi influenţa fiecărui om era importantă, şi atunci se poate spune că se schimba cu adevărat ceva de jos în sus. Dacă un singur membru al grupului venea cu o idee nouă, reuşea cu uşurinţă să fie auzit de ceilalţi şi să convingă un altul sau alţii că ceea ce propune el e mai bun pentru grup, iar schimbarea era ca şi realizată. La grupuri de mii, sute de mii, milioane de oameni lucrurile însă sunt cu mult, mult mai complicate. Asemenea societăţi funcţionează pe bază de inerţie culturală şi pe reguli clar stabilite care se aplică de sus în jos, de la conducători la masă. Altfel nici nu se poate. Toţi membrii unei comunităţi actuale trebuie să creadă şi să respecte aceleaşi reguli, altfel nimic nu poate opri acea comunitate să intre în haos şi autodistrugere. Este extrem de greu spre imposibil să schimbi ceva, dacă nu reuşeşti să convingi mai întâi conducătorii care, la rândul lor, trebuie să instituie reguli pentru întreaga populaţie, în ansamblu.

Aşadar, tot ce făceam eu de unul singur era ca o picătură de apă într-un ocean, ca un pârţ într-o pădure de pini, fix zero. Puteam să recurg şi la greva foamei, să mă cocoţ în vârful unui stâlp şi să apar la televiziuni urlând, să ameninţ cu bombă în aeroport, că tot nu reuşeam să aduc nicio modificare a mentalităţii sau a organizării în comuna mea. Dacă, în schimb, primarul, un parlamentar, preşedintele CJ sau prefectul ar fi impus o regulă şi s-ar fi asigurat de respectarea ei, cu siguranţă lucrurile ar fi fost cu totul altfel astăzi. Cu alte cuvinte, în societăţile actuale individul şi părerea lui sunt neimportante. Ele capătă valoare doar în cazul în care are loc o mişcare mare în masă care să impună conducătorilor anumite reguli cu forţa, dar schimbarea tot de sus în jos va fi într-un final.

Aşadar, toate lipsurile ce sunt legate de modul de organizare, în toate aspectele, ale unei ţări sunt, fără nicio îndoială, din vina conducătorilor trecuţi şi actuali ai ţării respective. Şi numai a lor. Cetăţenii obişnuiţi nu au nicio vină, ei sunt în egală măsură victime ale neregulilor şi beneficiari ai drepturilor, fiindcă ei nu au absolut nicio putere de decizie, ci doar de execuţie, de supunere. Singurul moment în care îşi pot spune părerea şi pot face o schimbare este ziua alegerilor, dar şi aceea e cu mult cântec, pentru că masele de oameni cu cât sunt mai numeroase, cu atât sunt mai uşor de manipulat. Aşadar, şi în acest caz, tot conducătorii, cei aflaţi la cârma ţării au întreaga vină, sau întregul merit.

Cu alte cuvinte, numărul de indivizi dintr-o societate are avantajele şi dezavantajele lui. Când acesta este mic, schimbările pot fi făcute mai uşor, dar stabilitatea şi siguranţa sunt precare, când numărul e mare, schimbările apar mult mai rar, dar stablitatea şi siguranţa sunt şi ele mari.

Ştiind aceste lucruri şi luând în considerare actuala situaţie a pandemiei de coronavirus, trebuie să mărturisesc că am fost relativ mulţumit de modul în care conducătorii noştri au gestionat primele trei valuri ale bolii. Au ştiut să aibă o mână forte şi au controlat cetăţenii şi modul lor de comportare. Din păcate însă, la valul patru totul s-a dus de râpă, au dat cu oiştea în gard. S-au înecat efectiv ca ţiganul la mal. Când restul lumii a zis Pa! acestui virus şi a intrat pe făgaşul normal, noi ne zbatem între viaţă şi moarte. Şi cel mai ridicol este că aceşti conducători dau acum vina pe populaţie pentru acest eşec colosal. Păi, domnilor şi doamnelor, noi suntem doar la mâna voastră, noi nu putem face decât ceea ce voi ne spuneţi să facem, nu e nimeni de capul lui în ţara asta. Nimeni nu este mai presus de conducători şi lege, fără nicio ironie o spun. Nişte grupuri de nevaccinaţi guralivi, nişte site-uri de socializare nu pot schimba nimic într-o comunitate mare fără acordul celor cu drept de decizie, acest lucru este imposibil. Este o regulă dovedită de istorie şi sigură: o ţară merge prost numai şi numai dacă are conducători proşti! În rest, e condamnată să o ducă din ce în ce mai bine…

Briscan Zara este scriitor şi publicist