Caută 
1 MIN
Nici o altă întrebare nu este mai obsedantă în istoria intelectuală a Rusiei decât cea care priveşte propria ei identitate. De trei secole, din clipa în care Petru cel Mare a acordat Moscovei hlamida imperială, Rusia se află prinsă în acest dialog frenetic cu Occidentul. În această oglindă pe care i-o întinde civilizaţia pe care o imită, dar şi pe care o detestă, Rusia îşi poate contempla propriul chip.
Oscilând între elanul mesianic şi îndoiala de sine, Rusia este troica gogoliană ce alunecă pe oceanul istoriei, în căutarea unui destin al măreţiei. Crimele şi teroarea, brutalitatea şi minciuna de stat sunt instrumentele de care imperiul se serveşte. Între Europa şi Asia, Rusia se priveşte pe sine ca pe un sfinx ce nu îşi poate spune taina. Sentimentul unicităţii misiunii sale este responsabil pentru energia feroce cu care a strivit şi a distrus popoare: întoarsă către ea însăşi, Rusia proiectează asupra lumii de dinafara ei furia cuceritoare a unui stat ce nu cunoaşte odihna.
Ce este Rusia?
Căci dezbaterea în jurul întrebării „ce înseamnă a fi rus” este inseparabilă de trauma modernizării autocratice pe care o provoacă revoluţia lui Petru cel Mare. Ruptura istorică naşte cadrul pentru interogaţiile pasionate. De acum înainte literatura şi mişcarea ideilor din Rusia sunt dominate de febrilitate şi nelinişte. De la Ceaadaev la Blok, de la Puşkin la Tolstoi şi Dostoievski, condiţia rusă este în centrul unei dezbateri ce acordă vocilor intelectuale timbrul lor unic.
Şi poate că tensiunea din poemul lui Puşkin rezumă, tragic, dilema unui destin: călăreţul de aramă, teribilul Petru, nu este doar demiurgul ce clădeşte o nouă lume, ci şi cel care striveşte, sub copitele statuii sale, pe Evgheni: contradicţia dintre grandoarea statului şi fragilitatea individuală este parte din tragedia Rusiei înseşi. Petru, ziditorul, îşi păstrează în textul lui Puşkin întreaga sa ambiguitate. Admiraţia pentru moştenirea sa este amestecată cu teama ivită din vecinătatea unui colos ce nu cultivă mila sau compasiunea.
Tensiunea dintre artificialitatea hipnotică a Petersburgului şi organicitatea Moscovei este parte din aceeaşi istorie a identităţii ruse. Dacă primul oraş este manifestul unei voinţe prometeice de desprindere de letargia orientală, al doilea este cel în care se adună energiile unui trecut al negurii şi al credinţei. Oscilaţia între cele două efigii este ezitarea între seducţia Occidentului şi replierea spre sine a unui univers marcat de sentimentul unicităţii sale.
Transformarea unui spaţiu periferic în imperiul Ecaterinei este acompaniată de naşterea elitei ce se interoghează asupra propriului său rol. Critica este motivată, de cele mai multe ori, de frustrarea tragică provocată de încremenirea autocraţiei. Între elită şi stat, relaţiile sunt extrem de complicate. Din această elită se ivesc decembriştii, Herzen sau Bakunin. Obsesia condiţiei ruse ar fi imposibilă în absenţa aculturaţiei occidentale. Meditaţia în jurul destinului Rusiei se poartă în cadrele pe care Occidentul le furnizează.
Între radicalismul progresist şi conservatorismul slavofil romantic de extracţie germană, vocile Rusiei aleg extremele, cu fervoarea care le este caracteristică. Dar, dincolo de polemici, occidentalizanţii şi slavofilii sunt uniţi de credinţa comună în unicitatea destinului rus. Linia de demarcaţie este mai complicată decât pare. Rusiei îi este dat să învingă acolo unde alţii au eşuat – fie prin flacară revoluţionară, fie prin puritatea credinţei sale creştine. Indiferent de sens, indiferent de direcţie, intelectualii ruşi din acest moment descoperă drumul pe care Rusia trebuie să îl parcurgă: Rusia poate indica întregii omenirii calea de ieşire din labirint.
Populismul rus ilustrează el însuşi această ambiţie a mesianismului. Socialismul pe care Rusia îl va crea nu va avea nimic din imperfecţiunea erei industriale. Obştea ţărănească este rezervorul din care se va hrăni un alt viitor. Spre egalitatea socialistă, dar pe o cărare ce este trasată de istoria ei ireductibilă la cea a Vestului, iată opţiunea populistă. Radicalii au în comun cu slavofilii admiraţia pentru acest tezaur rural necorupt.
Iar intelighenţia rusă, izolată de naţiune şi ostilă statului autocratic, va împinge până la ultimele consecinţe interogaţia în jurul destinului rus. În exil intern sau în emigraţie, ea este torturată de urgenţa schimbării istorice. Radicalismul ei este marcat de ambiţie prometeică. Stânga păstrează în Rusia elanul profetic ce pare dispărut în Occident. Teroarea şi asasinatul devin armele de care revoluţionarii se servesc spre a elibera din cătuşele sale poporul însuşi. Creaţia lor va dovedi Occidentului potenţialul geniului adamic al Rusiei.
Obsesia condiţiei ruse dăruieşte literaturii aura ei mesianică şi pedagogică. Relaţia ambiguă cu Occidentul se citeşte în aproape toate textele sale. Contaminarea intelectuală este dublată de tentaţia căutării rădăcinilor. Scriitorul devine, în viaţă fiind, Profetul ce aduce cuvintele salvării. Dostoievski şi Tolstoi sunt imaginea acestei vocaţii ce depăşeşte literatura, spre a intra în domeniul educaţiei morale. Din Rusia, cea care nu poate fi Occidentul, ajunge spre Vest un timbru al noii credinţe.
Leninismul rămâne fidel acestei pasiuni reîntemeietoare. Curajul leninist izbândeşte acolo unde Occidentul a ratat. Rusia sovietelor nu va fi Comuna din Paris. Prin revoluţie, Rusia întrece Occidentul, ca avangardă a viitorului în marş. Stalinismul este capătul de linie al mesianismului: ceea ce se zideşte în URSS ţine de miracolul voinţei partinice şi de geniul rus. Protocronismul stalinist reafirmă emanciparea Rusiei de sub vraja Occidentului.
Între Vest şi Est, Rusia s-a aflat în umbra neliniştitoare a călăreţului de aramă. Sfidarea sângeroasă de acum trimite la un trecut de întrebări şi de complexe identitare. Între decenţa cehoviană şi delirul putinist, Rusia are de făcut o alegere cât se poate de clară. Căci de această opţiune depinde posibilitatea ei de a fi parte a unui spaţiu comun al civilizaţiei, iar nu doar un domeniu încremenit al barbariei şi crimei.
Ioan Stanomir este profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti
