Caută 
1 MIN
Bun, de ajuns în Germania am ajuns cu maşina la scară. Ia să văd cum ajung înapoi. Prima problemă, firma cu care călătoream de obicei în ultimii ani nu are curse decât marţea şi sâmbăta, cel puţin de la Stuttgart. Pandemia, probabil, are rolul ei. Poftim, eu însumi pur şi simplu n-am mai ieşit din România timp de trei ani!
Găsesc alt transportator de persoane. Sun la Nürnberg, fac rezervare pentru joi, 8 iunie. Cică să fim la 10 la SAB (Stuttgart Airport Busterminal), plecarea fiind la 10.30.
Ajung la 9.35, nu cu S-Bahn, pentru că, fiind sărbătoare, se lucră undeva şi nu circulă decât limitat (trebuind să iei nu ştiu ce autobuz până la aeroport), aşa că m-a dus cumnatul cu maşina.
Îmi pun bagajele jos, apoi caut să identific la ce peron vine autocarul. Nimic. Singura firmă spre România (Lauer) are cursă la ora 11!? Se face 10, niciun Pletl. La 10.05, hopa, apare anunţat pe peronul cutare – măcar atât! Era cât pe ce să sun şi să întreb ce se întâmplă! Se face 10.30 (ora plecării), autocarul ioc. Pe la 10.40, în sfârşit, apare. Ne îmbarcăm, îmi ocup locul – la geam. Pornim pe la 11.05 – cu o peste o jumătate de oră întârziere. Vecinul meu mă întreabă dacă-s fumător. Da, zic. Dacă nu vreau să facem schimb de loc… Păi, eu mai fac poze, îi explic de ce prefer să-mi păstrez locul. Fac şi prima poză, dar cu mobilul: pe spatele fiecărui scaun, un abţibild lămuritor: „ATENŢIE LA HOŢI! Pe parcursul călătoriei, firma NU organizează jocuri de noroc (alba-neagra), loterie şi nu oferă premii în bani.” Ha, ce chestie. Dar lasă că am văzut doi tipi cu alba-neagra şi la picioarele Turnului Eiffel!
După o bucată de A8, văd că autocarul părăseşte autostrada. Hă? Aveam să aflu la Ulm că şoferul sperase să evite ştauul, dar am avut parte de ştau şi pe Bundesstrasse, cred că numai ca să trecem prin oraşul Geislingen am făcut juma‘ de oră. În total, deci, aveam deja o oră de întârziere (şoferul: „Aţi văzut că-s numai ştauuri!”). Deci, deşi era sărbătoare (Fronleichnam – Corpus Christi) şi nu exista trafic de lucru, pare-se că tot neamţul a pornit fix joia asta (având şi copiii vacanţă) spre undeva: Bavaria, Austria etc.
În fine, altă noutate e că am mers via Passau, ocazie cu care am mai văzut şi altă bucată de Bavarie, Landshut şi Deggendorf fiind ultimele staţii din care au urcat niscaiva călători de România.
La un moment dat, ciulesc urechile: bărbatul din spatele meu, la telefon: „Multă sănătate şi mai ne auzim!”
Prima oprire mai mare are loc în Austria, la o benzinărie Shell. Mi-am pierdut rutina călătoriilor cu autocarul: deşi scrie clar pe tichetul de la WC Wertbon (50 de cenţi), uit să-l folosesc când îmi iau un Ottakringer Helles (2,59 euro)! Bine măcar că are o valabilitate de un an… Fac prin geam poza cu suma de plată pentru alimentarea cu Diesel a autocarului: 890 de euro pentru 436 de litri, 2.039 litrul de motorină! Scump, frate! Prin Germania (ce-i drept, nu pe autostrada), dieselul costa între 1.55-1.57 de euro litrul.
Înainte să ne continuăm drumul, unul dintre şoferi ne anunţă:
– În Ungaria nu mai oprim, avem interzis de la firmă, explicându-ne că mereu apar unii cu alba-neagra, tipii ar fi foarte agresivi, s-ar deda şi la tâlhării…
De oprit, însă, mai oprim odată în Austria. Coborâm mai toţi, pentru că şoferul a revenit cu anunţul privind Ungaria:
– Asta a fost ultima oprire, următoarea va fi la frontiera României!
Că, dacă ţine cineva neapărat să mai oprească, ei o vor face, dar apoi să nu se mire dacă rămâne fără geantă ori se trezeşte cu un cuţit între coaste!
Primim o cafea din partea firmei, mă duc să fumez. În jurul scrumierei cu nisip, mai mulţi călători. Un tip negricios rău şi lăudăros nevoie mare îşi etalează filozofia lui de viaţă:
– Mănânc şi beau şi ce prind f*t!
Aşa o fi zis? Sau a zis „Mănânc, beau şi f*t ce prind!”…
Prejudecata mea: ăsta sigur e regăţean! Ei aş, tipul avea să coboare la Sibiu (pentru Mediaş)!
– Doi ochi albaştri… Ochii lui Dobrin! Era ăla…
Altă frântură de conversaţie, apoi pornim să trecem fără oprire prin Ungaria cea plină de alba-neagra.
Înainte să părăsim Austria, mai remarc un nume de firmă (şi patron, probabil): Schneckenreither. Poftim? Cum să te numeşti, frate, călăreţ de melc(i)?
Pe la 5.30, ajungem la frontiera României. După o jumătate de oră, intrăm în ţară. Vreme urâtă. Opriri la Arad, Lipova, Deva. La Lipova, restaurant cu autoservire al firmei, în (ca şi la Arad, şi la Sibiu) autogara proprie. Preţurile? Cam ca la un restaurant cu servire la masă… O chiftea, nişte pilaf, o salată de varză şi o felie de pâine: 27 de lei.
Pe la Deva, îmi dau seama că suntem nu în grafic, ci avem avans. Fiind ora nouă, era limpede că la Sibiu vom ajunge binişor înainte de ora 12.00. Şi aşa a şi fost: la 10.30 am coborât, am comandat un taxi şi la 11.00 am intrat în curte la Amnaş. Pe care am încercat să-l fotografiez, iar, dinspre autostrada. Două, trei poze or ieşit binişor, în ciuda făcutului din mers.
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
