Candele pentru eroi

Mai mulţi termeni asumaţi ca liman al sacrificiului şi început al „viitorului luminos”, fuseseră depăşiţi fără ca noi să ne trezim. Regimul se îngrijise să ne îmblânzească până la îndobitocire, reuşind să facă din minciună hrană cotidiană şi metodă de supravieţuire. Atâtea umilinţe şi atâtea eşecuri ne transformaseră într-o turmă. Întrucât ne pierduserăm încrederea în noi, aşteptam izbăvirea de oriunde, fie chiar şi de la Gorbaciov, ultimul profet al reformării comunismului. Am sperat că minunea ar putea veni la ultimul congres al partidului, în noiembrie 1989. Disperaţi, ne-am iluzionat că Ceauşescu ar putea renunţa la putere.

Atunci când românii şi-au legat speranţele de solul de la Răsărit am avut presentimentul sfârşitului regimului. Mi se părea că e semnalul clar al dezastrului credinţa în această falsă izbăvire, că e chiar negarea istoriei noastre, având în vedere că orice călcare a muscalilor ne adusese doar nenorociri şi sfâşierea pământului ţării. M-am înspăimântat atunci că ne-am pierdut chiar simţul tragic al istoriei.

La 14 decembrie 1989, la Iaşi a avut loc un început de revoltă, încheiată rapid prin arestări şi alte măsuri de intimidare. Ceea ce nu s-a finalizat aici, a repornit peste 2 zile la Timişoara. Oraşul a fost luat cu asalt de armată. Din acel moment, evenimentele au luat un curs ireversibil. Peste o sută de timişoreni au fost executaţi în stradă, în beciurile securităţii ori în spitale. Când, în noaptea dintre 21/22 decembrie, în Bucureşti s-au ridicat baricade, soarta regimului a fost pecetluită. Între timp, în alte oraşe, precum Cluj ori Sibiu cad zeci de oameni. Iar astăzi nimeni nu mai poate acoperi vina armatei pentru acea complicitate. Dar vinovăţiile sunt mai greu de asumat. Şi încă nu au fost. Până în 24 decembrie, Ceauşescu este ţinut captiv incognito, după un scenariu bine ticluit. La Timişoara se striga „Jos comunismul!”, semn că furia românilor nu-l viza doar pe Ceauşescu, ci regimul însuşi. Însă, în centrul de putere de la Bucureşti, Ion Iliescu se adresează cu apelativul „Tovarăşi!”, semn că doar pentru un comunism de tip perestroichist fusese el pregatit în laboratoare secrete. Dar măcelul împotriva civililor, din Bucureşti, început cu tancurile armatei, în 21 decembrie, continua şi în zilele următoare, când în România părea să fi început un război civil. Acesta face parte din reţeta revoluţiei bolşevice. Un grup misterios împuşca fără noimă. Cad seceraţi peste o mie de oameni, în majoritate tineri. Trăgătorii rămân misterioşi până astăzi şi vor rămâne probabil până la dispariţia lui Iliescu. Într-un discurs televizat din 23 decembrie, acelaşi Iliescu îi botează terorişti şi lasă să se înţeleagă că ar fi securiştii fideli lui Ceauşescu. Noii lideri aveau nevoie să tulbure apele, astfel încât semnele conjuraţiei să nu fie percepute, iar revoluţia să devină credibilă prin sângele vărsat. Aşadar românii luptau împotriva unui inamic laş, nemilos şi misterios. Ura dirijată împotriva lor s-a convertit în iubire pentru Iliescu. Totul era pregătit ca poporul să accepte procesul – mascaradă din ziua de Crăciun a cuplului Ceauşescu şi execuţia. În aceeaşi zi, teroriştii dispar în beznă, fără ca nimeni să fi văzut vreodată vreunul. Seara, misteriosul viitor şef al SRI, Virgil Măgureanu anunţă că revoluţia a încetat, odată cu eliminarea lui Ceauşescu. De trei zile de groază şi sânge au avut nevoie oamenii lui Iliescu pentru a se înscăuna la putere.

Toată istoria oficială a lui Iliescu şi a uneltelor lui de la Institutul Revoluţiei Române, creat în anul 1996, în ultimele zile ale mandatului său, e o făcătură menită să înceţoşeze trecutul recent. Dar oamenii au murit cu adevărat, în schimbul înscăunării lui Iliescu. Peste 1400 de români au căzut seceraţi de gloanţele unui inamic neindentificat. Prin urmare, procesul revoluţiei, început recent, fără tragere de inimă din partea oamenilor justiţiei, nu va duce probabil nicăieri. Această laşitate colectivă ar trebui să ne revolte. Dar între timp oamenii au obosit şi au început să uite. Adică exact ce îşi doreşte regimul. Dar dacă uităm, nu merităm decât oprobriul urmaşilor. Iar a nu uita stă chiar în putinţa noastră. Să nu-i uităm pe cei care s-au jertfit şi să ne delimităm de cei care s-au căţărat pe sacrificiul lor. Ion Iliescu a pus să se ridice în Piaţa Revoluţiei un penibil monument în memoria victimelor, devenit ulterior subiect al batjocurii publice. Românii înţeleg astfel să se separe de versiunea lui Iliescu despre revoluţie. Dar ce punem în loc? Propun să punem candele în toate locurile în care oamenii şi-au dat viaţa. Să ne oprim o clipă şi să rostim o rugăciune pentru sufletele eroilor. Cine merge să se roage la „ţeapa lui Ghilduş” din Piaţa Revoluţiei? Vom reda astfel memoriei dimensiunea creştină şi sensul ei adânc omenesc. Candele pentru eroi. Să le punem noi, cetăţenii simpli, nu urmaşii lui Iliescu. Dar până atunci, în prag de Crăciun, să aprindem candele în sufletele şi în casele noastre.

Mihai Dorin este istoric şi publicist