Cantemir, făuritorul de cuvinte (II)*

Așadar, după cum am mai menționat deja, cu excepția Hronicului, care a circulat în manuscris printre învățații iluminiști ardeleni în secolele al XVIII‑lea – al XIX‑lea, scrierile în limba română ale lui Dimitrie Cantemir nu au fost receptate de români în posteritatea lor imediată, neputând fi, astfel, imitate în vreun fel. Cu toate acestea, efortul său creator contează în sine, Cantemir fiind „receptat” și studiat cu asiduitate în secolul al XX‑lea nu doar de către filologi, ci și de scriitori. Această formă de creativitate lingvistică extremă, dusă adesea până la violentarea limitelor sistemice ale limbii comune, poate fi denumită și implicit explicată folosind un termen savant, inventat în limba greacă și preluat de exegeza modernă pe marginea literaturii europene din epoca Barocului. Este vorba despre termenul logodedal, lat. logodaedalus, în greacă λογοδαίδαλος (logodaídalos), un compus cu logos de la numele acelui personaj celebru din mitologia greacă, Dedal (gr. Δαίδαλος, lat. Daedalus), cel care a făurit, între altele, labirintul din Knossos al regelui Minos și cutia Pandorei. Numele eroului ajunsese un termen comun în greacă, sinonim cu ‘meșteșugar’ sau ‘inventator’ și, prin extensie semantică, ‘ingenios; inspirat’. Așadar, termenul logodedal se potrivește excelent pentru a denumi tipul de artist al cuvântului care s‑a conturat în spațiul manierismului baroc european (secolele al XVII‑lea – al XVIII‑lea), caracterizat tocmai prin violentarea programatică a regulilor clasice. De altfel, ca termen savant, cuvântul este reperabil în majoritatea limbilor moderne de cultură (germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, daneză).

Așadar, această „logodedalie” cantemiriană îl plasează pe voievodul‑cărturar în sfera culturală a umanismului târziu și a barocului. Sunt unii cercetători care vorbesc și de un fel de iluminism avant la lettre („pre‑iluminism”) la Cantemir, dar nu cred că această plasare este corectă. Repet, prin această evidentă obstinație de a inventa un limbaj propriu, Cantemir se înscrie în sfera barocului. La acest lucru mai contribuie și un element despre care s‑a mai vorbit, dar care nu a fost corect interpretat, și anume faptul că aproape toate textele cantemiriene, și cele în românește, și cele în latinește, dar mai ales cele trei texte scrise în limba română, sunt înțesate de un veritabil aparat metatextual.

Avem astfel cele două „scări” din Istoria ieroglifică: la începutul cărții Scara a numerelor și cuvintelor streine tîlcuitoare, un ingenios glosar de neologisme cu ale sale 280 de „intrări”, iar la sfârșit Scara a numerelor și cuvintelor ieroglificești tîlcuitoare, în care sunt decriptate semnificațiile denumirilor „ieroglifice” din roman (personaje, locuri, evenimente). La Divanul nu putem să nu remarcăm mai întâi, ca o expresivă opțiune barocă, însăși dispunerea bilingvă, „în oglindă” a versiunilor românească și grecească. Se adaugă, pe lângă sutele de citate din Biblie, din patristică și din literatura clasică greco-latină, frecventele inserții rezumative marginale ale fiecărui capitol. În fine, la finalul tipăriturii, după pagina cu Ale stoicilor porunci dzeace, preluată de la Andreas Wissowatius, ne întâmpină, de asemenea bilingvă, o amplă Scară a cărții dintăi și a doa: fietecare glavă în cîte cîte frundză și în care față iaste, pentru lesne aflarea [celui] ce‑ar cerca, urmată de o scară (= sumar analitic dezvoltat) similară a cărții a treia. Toate acestea ne trimit tocmai către acel apetit al artistului baroc de a‑și asuma meșteșugul care să îl conducă spre creația a ceva cât mai complicat și cât mai artificial.

Istoria ieroglifică, manuscrisul olograf al autorului

Cred că, din acest punct de vedere, cel mai bine s-a apropiat de o înțelegere corectă a limbii și a stilului lui Dimitrie Cantemir regretatul nostru coleg Dragoș Moldovanu în cele două cunoscute cărți ale sale (Dimitrie Cantemir între Orient și Occident. Studiu de stilistică comparată, 1997 și Dimitrie Cantemir între Umanism și Baroc. Tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, 2002), unde a dovedit cu mare precizie, cu erudiție și cu un fundament teoretic adecvat, că hiperbatul, adică dislocarea sintactică, este figura dominantă a stilului Cantemir, cea care guvernează structurarea întregului discurs, inclusiv orientarea selecțiilor frazeologice și lexicale. La prima vedere, explicația poate părea riscată. De ce tocmai hiperbatul? Dintre sutele de figuri de stil înregistrate de tratatele de retorică literară, de ce tocmai acesta!?? Fiindcă hiperbatul, adică dislocarea ordinei firești a cuvintelor în frază, este procedeul cel mai agresiv. Regăsim acest primat al hiperbatului și la reprezentanți proeminenți ai barocului european, precum spaniolul Louis de Góngora, italianul Giambattista Marino sau germanul Andreas Gryphius. Înainte de Moldovanu, pentru a explica „nefirescul” sintaxei cantemiriene, în primul rând plasarea obligatorie a verbului-predicat la sfârșitul propoziției, a fost formulată ipoteza unei „influențe” dinspre sintaxa limbii latine sau a limbii turcești (fiindcă și în turcă verbul este pus la sfârșitul enunțului!). Numai că, dacă examinăm auto‑traducerea practicată de Cantemir din latină în română a propriului tratat Historia moldo-vlachica (avem aici un câmp de cercetare absolut fascinant, cel al auto-traducerii!), constatăm că, în română, el pune verbul la urmă și acolo unde în latină nu este așa. Mai mult încă, dincolo de modificarea ordinii în enunț a părților de propoziție, găsim la Cantemir, nu rareori, dislocări care afectează nu doar norma, adică obișnuința cititorului de a auzi ceva, ci chiar sistemul limbii ca atare; remarcăm, de exemplu, separarea nefirească a auxiliarelor la perfectul compus sau la viitor: am cu tine mult vorovit, în loc de am vorovit mult cu tine, sau eu te voiu pre tine cum mare silă certa, în loc de eu te voiu certa pre tine cu mare silă. Orice vorbitor al limbii române „simte” că între auxiliar și participiu, respectiv infinitiv, nu se poate rupe ceva. Cantemir, după cum știm, o face sistematic. (Va urma)

* Textul are la bază comunicarea susținută de autor în cadrul Simpozionului Internațional „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iași, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iașilor, împreună cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi