Capidava mea (II). Activitatea zilnică

Am ajuns aşadar, în miezul zilei de august, la ţinta călătoriei mele, mica tabără de elevi veniţi "să‑şi facă practica în producţie" pe şantierul arheologic de la Capidava. Cei care urmau să îmi fie camarazi timp de aproape o lună, erau vreo douăzeci-douăzeci şi cinci de băieţi şi fete, între cincisprezece şi optsprezece ani. Cei mai mulţi erau veniţi de la două licee din puternicile comune dobrogene Topraisar şi Cobadin. Am remarcat îndată că, printre ei, erau şi câţiva băieţi tătari şi m-am bucurat, căci am avut întotdeauna o mare simpatie pentru această naţie! Simpatia mea a sporit şi s‑a consolidat datorită unei "petite histoire dʼamour" pe care o voi relata imediat, mai jos. În jur – vânzoleala şi stinghereala specifice împrejurărilor de acest fel. Directorul administrativ al taberei, un profesor de sport din Constanţa, încerca să facă ordine, explicându‑ne din mers regulamentul şi repartizându‑ne, după listă, în cele trei spaţii de cazare improvizate în fostele localuri administrative ale comunei, dezafectate: primăria ("consiliul popular"), şcoala şi dispensarul. Fetele, mai puţine, au primit, drept rezidenţă, dispensarul. Eu am nimerit în "dormitorul" cel mai mare, singura sală de clasă a fostei şcoli, împreună cu alţi vreo şapte băieţi.

Regimul era de auto-administrare, trebuia să ne facem singuri curăţenie în dormitor. WC-urile (cuvântul se generalizase deja în uz) erau în fundul curţii şcolii, sumare încropiri din beton, la fel ca şi astăzi în multe din şcolile ţării. Pentru igiena personală aveam la dispoziţie Dunărea întreagă, cu apa curată încă, slavă Domnului, la acea vreme! Masa, pregătită de o tanti localnică, ne era servită, în regim de cantină, de trei ori pe zi, în incinta funcţională a şantierului, sub o copertină cu deschiderea spre Dunăre. De lucrat printre ruine vom lucra, propriu‑zis, şase ore, între 8 dimineaţa şi orele 14, când vom primi masa de prânz (cu o gustare intermediară, direct pe şantier). În rest, până a doua zi dimineaţa – program de voie.

Iar ambientul, cu cele câteva uliţe ale satului părăsit, cu casele din chirpici, goale şi dărăpănate, năpădite de vegetaţie, cu zăvoaiele Dunării, cu cetatea însăşi, ale cărei ziduri emanau, în răcoarea nopţii, o căldură aproape maternă, oferea, te asigur, benevolentissime lector, un cadru inepuizabil exuberanţei juvenile. Fie şi numai un zdravăn scăldat în apele Dunării, sau o plimbare cu barca, sau o partidă de pescuit cu undiţa şi tot ajungeau ca răgazul să ţi se pară prea scurt. În plus, la toate aceste trei îndeletniciri, îmi construisem reputaţia de expert şi instructor, căci eram, cum s-ar zice, acasă la mine!

După cină, la lăsarea întunericului, aproape în fiecare seară, se aprindea un straşnic foc de tabără, în jurul căruia se aduna întregul "trib". Cei mai norocoşi, mai ales cei care veniseră de acasă deja "cuplaţi", nu pierdeau prilejul unei plimbări romantice printre "ruinurile" bătrânului castru protector. Aici este locul să menţionez şi idila pe care a trebuit să o trăieşti când, la un moment dat, ţi s‑a părut că te‑ai îndrăgostit de tânăra tătăroaică. Era din Topraisar, o chema Sever Omer şi întrunea toate atributele pe care le credeai clasice ale frumuseţii fetelor din triburile nomade de odinioară: ovalul tipic al obrazului perfect proporţionat şi ochii migdalaţi, mari, negri şi plini de mister, tenul arămiu şi părul lung, aspru şi întunecat. Se adăuga la desăvârşirea făpturii sale un mers de felină regală, deopotrivă mlădios şi majestuos. Te intriga mai ales tăcerea ei aproape absolută. Elevă la un liceu românesc şi, după spusele lui Memet, colegul ei de clasă, chiar premiantă, Sever nu vorbea decât rareori, tătăreşte, cu prietena ei şi cu ceilalţi colegi conaţionali. Toate semnele, privirile, gesturile şi suspinele tale de îndrăgostit păreau să o lase rece. Cu greu l‑ai convins pe Memet, în care căutai un mentor, un frate mai mare, să îţi servească de mesager, să intervină şi să pună o vorbă bună pe lângă obiectul adoraţiei tale. Răspunsul a venit, ferm şi tranşant: să o laşi în pace, diferenţa de vârstă dintre voi este prea mare. Avea dreptate! Între un flăcăiandru care abia terminase clasa a IX‑a şi o tânără domnişoară de clasa a XII‑a se căsca, la acea vreme, o prăpastie! Diferenţa de vârstă era, pentru fată, un inconvenient major! Cum ar fi putut să se "încurce" ea cu un copilandru! Neconsolat, i‑ai dăruit volumaşul Oul şi sfera de Nichita Stănescu, gest pentru care a catadicsit să îţi mulţumească pe româneşte.

Monitorul şantierului era Valeriu Georgescu, un pasionat arheolog, devenit mai târziu, cred, director al muzeului arheologic din Mangalia. Pe adolescenţii care eram ceea ce ne uimea la el era forţa herculeană pe care o deţinea, în ciuda handicapului fizic (era … claudicatus), şi pe care ţinea să ne‑o dovedească, ridicând singur, la nivelul pieptului, vagonetul de fier care traversa şantierul, pentru a colecta pământul triat cu grijă de lucrători. Dl. Georgescu ne‑a instruit, în prima dimineaţă, la faţa locului, despre ceea ce aveam de făcut. Vom participa la explorarea ştiinţifică a ultimului strat arheologic, corespunzător feudalismului timpuriu, secolele al IX‑lea – al XI‑lea. Să nu ne aşteptăm la descoperiri senzaţionale, obiecte preţioase, podoabe, inscripţii  şi altele asemenea. Pe de o parte acestea sunt foarte rare, pe de altă parte, viaţa celor ale căror urme le căutăm noi, era o viaţă umilă, a unor provinciali de la marginea Imperiului sau a unora deja lăsaţi fără apărare, pe seama noilor stăpânitori, slavii, pecenegii… Îmi însuşeam ceea ce mi se spunea, mai târziu am încercat să formulez răspunsuri proprii privitoare la identitatea "etnică" şi la limba pe care o vorbeau locuitorii acelor bordeie. Dl Georgescu ne măgulea, pedagogic, cu afirmaţii de tipul că se aşteaptă la mai multă înţelegere şi atenţie din partea noastră, elevi de liceu, decât din partea unor persoane fără şcoală, cu care era nevoit să lucreze de obicei.

Eugen Munteanu  este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi