Carcinoamele societăţii

Se pot da exemple numeroase. Celulele canceroase care distrug statul se înmulţesc fulgerător, exponenţial, la toate nivelurile societăţii: în jurul carcinomului Dragnea, de pildă, dar, după chipul şi asemănarea lui, se adună ciucur ca păduchii la fiecare minister, la fiecare departament, în fiecare unitate administrativă. Iar celulele sănătoase, oamenii cinstiţi din ţara asta, tac şi, în fapt, aprobă tacit. Tăcerea, pasivitatea şi comportamentul echivoc caracterizează pe mulţi. Să fie echivocul o tară naţională? Mă îngrozesc să cred aşa ceva.

Să ne referim puţin la Nicolae Manolescu şi la carcinomul scriitoricesc dezvoltat malign în jurul său. De ani şi ani, criticul a părăsit meseria de critic literar, unde incontestabil a avut ce spune, şi conduce dictatorial Uniunea, exclude scriitori din aceasta numai pentru faptul că au îndrăznit să-l critice, împarte nemeritat foloase şi premii celor din gaşca proprie, iar ultimul atac împotriva adversarului său, scriitorul Dan Lungu, este de o mişelie fără seamăn, comparativă doar cu cele din anii stalinişti.

Ar fi multe de zis aici. Relevăm doar haita de ipochimeni care s-a strâns în jurul masculului M – Manolescu, precum şi tăcerea vinovată a celorlalţi. Nu toţi, dar cei mai mulţi scriitori tac, deşi în discuţii particulare spun cu tărie că Manolescu şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul în fruntea scriitorilor români, sunt de acord că acesta s-a înconjurat de o camarilă de neaveniţi şi aşa mai departe, dar… tac. De ce? Faptul îmi aminteşte de vorbele Nadejdei Mandelştam pentru care tăcerea în faţa constrângerii totalitare este „crimă împotriva speciei umane”. Probabil că aceşti scriitori sunt crescuţi în sistemul comunist sau sunt urmaşi direcţi ai acelora care au cunoscut perfidia acelui sistem, care constrângea oamenii cu un profil moral ireproşabil să adopte comportamente echivoce, împotriva a ceea ce simţeau cu adevărat.

În fine, putem găsi până la urmă motive de a păstra tăcerea sub totalitarism. Dar astăzi? Ce îi face pe aceşti scriitori să tacă şi să fie pasivi? Nu cumva nişte scăderi morale? Tot aici intră, mi se pare, „pacifiştii”, cei care se tânguie mieros cam în felul următor: „De ce vă războiţi atâta? De ce nu vă împăcaţi? Şi pe urmă cine sunteţi voi pe lângă marele Manolescu, care are operă, pe când voi…” Am întâlnit un astfel de mieros pe Facebook (insul e român din SUA, trăncăneşte diareic la un post de radio american cu o cuprindere mare: cât trei pub-uri şi două benzinării). Felul gândirii insului mi-a amintit de acea tânără malaeziană dintr-o nuvelă de Joseph Conrad, care, din cauză că nu citea decât fiţuica locală ce tipărea cronica accidentelor europene, a ajuns la concluzia că Europa nu ar fi altceva decât un imens abator.

Colegialitatea la astfel din instituţii devine complicitate, munca umăr la umăr ajunge indolenţă şi prădăciune în grup. Când impostorii se adună e jale, când leneşii coabitează instituţia stagnează (rimă involuntară). Dar lucrurile nu se termină aici, căci un spirit gregar începe să-i lege pe toţi şi se ajunge până la urmă la hoţie şi penalitate. Se ştie, penalul la penal trage. Şi legile le sunt favorabile, fiindcă în capul statului, ştiţi prea bine, se află tot puşcăriabili şi penali. Mulţi, cu ghiotura. Ca să te angajezi ca paznic de noapte, ai nevoie de un cazier imaculat, dar paznicii bugetului ţării pot fi penali. Ce dovadă mai vreţi ca să aveţi în faţa ochilor imaginea statului penalilor în care trăim?

Găştile şi bisericuţele mai mult sau mai puţin penale au umplut ţara. Exemplul cu Manolescu nu este nici pe departe singular şi nici măcar exemplar. Unul îşi pune miniştrii după cum îl taie capul ca să poată fura. Nu mai este nevoie să spun că, dacă ies acuma pe stradă şi vorbesc cu prima femeie întâlnită, am şanse 99% să întâlnesc una mai inteligentă decât madamViorica. O ministreasă a sportului adună o gaşcă în jurul ei, printre care un băiat de băieţi, fost boxer, care a dat drumul la fondurile ministerului pentru cei de la federaţia de box, altă gaşcă de penali. Sau să pomenim de şefii de la filialele ICR din Europa, numiţi pe criterii politice de gaşcă, pe care-i doare în fund de cultura română şi care sunt mai interesaţi să cumpere desuuri franţuzeşti amantei decât să le ofere o cafea şi cunoască pe poeţii invitaţi să facă cultura română cunoscută în Europa.

Mă opresc aici, dar exemplele de carcinoame sociale sunt puzderie şi tenebroase. Doamne, oare România e visul sinistru al unui nebun? Totul e tenebros, sufocant, în nesiguranţă şi metastază. Şi naţiunea, iertaţi-mă, mi se pare câteodată, ignorantă, comunistoidă definitiv, certăreaţă pe nimic, grosieră, indolentă, xenofobă, nechibzuită şi infantilă. Sigur, englezii sau francezii au sute de ani de democraţie. Au învăţat în timp. Totuşi, nu remarc nici un pas înainte în acest sfert de secol şi mai bine. Mi-e şi groază să-mi închipui ce se întâmplă în căpăţânile românilor. Mă iertaţi de pesimism. Dar cum să fii altfel?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist