Cât de greu e să contempli

Claudiu Komartin e mai mult decât un foarte bun poet douămiist: e un scriitor profund implicat în viaţa literară, cu simţ justiţiar, care are curajul de a rosti răspicat, fără calcule, ceea ce crede şi de a-şi asuma, fără sclifoseli, repercusiunile poziţiilor sale ferme (din păcate, nu o dată acestea se scurg asupra poeziei lui). Nu în ultimul rând, poezia tânără îi datorează mai mult decât oricărui critic sau oricărei instituţii culturale.

Subintitulat Poeme alese, volumul Maeştrii unei arte muribunde (splendid, îngânat subtil de fotografiile Anei Toma şi apărut într-o foarte frumoasă colecţie de poezie, de la Cartier) este mai mult decât o antologie. Claudiu Komartin a selectat poeme din ultimii şapte ani, în intenţia de a săpa el însuşi o cută adâncă între primele cărţi şi textele mai recente. Dacă în volumele „de tinereţe” autorul dădea impresia că ar „poetiza, poetiza” mai insistent decât alţi confraţi douămiişti, refuzând minimalismul sau biografismul nefiltrat, începând cu Un anotimp în Berceni (2009) scrisul lui s-a certat mereu cu sine şi a căutat să fugă de soluţiile la îndemână; poetul a ţinut să refuze complacerea în propria manieră, a încercat formule din ce în ce mai tăioase, mai radicale, a experimentat registre din ce în ce mai abrazive şi retorici din ce în ce mai austere, voit austere, optând, în cele din urmă, pentru o poetică a literalităţii, a privirii lucide întoarse către o criză existenţială care nu se lasă cosmetizată prin trucurile rutinate ale poeziei.

Cartea cuprinde, pe lângă volumele Dezmembraţii, pus, în 2015, pe seama unui ego experimental, o poetă mexicană (inexistentă) Adriana Carrasco şi Cobalt (2013), nu mai puţin de 36 de poeme noi, sub titlul douăsprezece secunde până la dispariţia luminii. Suficient cât să fi alcătuit materia unui volum cu totul nou! Dacă autorul, mereu atent la construcţia propriilor cărţilor, nu le-a fixat doar pe acestea între coperte e pentru că a vrut să le pună în dialog cu textele din celelalte două volume, pentru a se observa abaterea controlată de la o formulă care risca să se fixeze în propria convenţie (aceea instituită în Păpuşarul şi alte insomnii, Circul domestic şi Un anotimp în Breceni). De fapt, poezia recentă a lui Claudiu Komartin reprezintă acutizarea unei căutări. Toate tuşele îngroşate expresionist, poezia-urlet, de revoltă, de neputinţă, de spaimă, de decorticare, strat cu strat, a unei apocalipse personale, psihice şi somatice, de derivă – există în stare latentă încă din Cobalt şi devin evidente în Dezmembraţii, cu toată convenţia heteronimică de acolo.

Abia cu poemele din douăsprezece secunde până la dispariţia luminii, Claudiu Komartin îşi asumă radicalizarea viziunii şi mai ales a scriiturii, optând pentru o poeticitate frustă, neconvenţională, sincopată, în mai mare măsură viscerală decât livrescă. Scenariile poetice, uneori ample, sunt ostentive, pentru că rolul lor nu e să acopere, să îmblânzească o nevroză, ci să o irite, să o arate cu degetul; încă din primul poem, sâmbure, se marchează un spaţiu şi o stare care vor reprezenta realitatea cruntă ce îşi va iţi prezenţa în spatele fiecărui poem. Într-un fel, aici, în primele versuri, se semnează pactul cu cititorul: „ce faci când intri-n spirala neputinţei, ce/ te faci cu stricăciunile, cu deriva? te întorci la/ sarcasm? am învăţat că-i cel mai simplu aşa.” Numai că poetul fuge de simplitate, de rezolvările facile, el nu mai caută în poezie un spaţiu al împăcării, un echilibru, un paliativ. Dimpotrivă, poezia devine metoda cea mai exigentă de a asigura permanent luciditatea, de a ţine spiritul şi conştiinţa în tensiune. Poetul e un fel de maestru al eşecului, pedagogia sa e una sumbră, asumată însă cu demnitatea autoironiei: „şi acum, copii,/ pentru proba următoare vom analiza cele mai/ utile obiecte în cariera pe care vreţi/ s-o urmaţi – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.” Arta sa este arta sinuciderii, cunoaşterea pe care o poate transmite este una evanescentă, esenţa ei este destrămarea, nu permanenţa: „totul aici este atât/ de cald şi de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze”. „Arta muribundă” e poezia care nu mai salvează, nu mai compensează, nu mai arată calea de ieşire din motivul elementar că ieşire nu există. No exit! Viziunile lui Claudiu Komartin sunt mai tranşante, pentru că sunt mai puţin poetizate, în mod voit mai puţin estetizate decât cele ale lui Ioan Es. Pop. În poezia actuală, el este creatorul celor mai întunecate reprezentări ale realului. Intrat în athanorul său, acesta se carbonizează, îşi pierde sevele, devine cenuşă.

Nici măcar frumuseţea nu mai poate salva lumea aceasta. De fapt, nimic nu mai are forţă curativă: nici valorile civice (cele două poeme intitulate Patriotic sunt excelente!), nici micile manifestări de candoare (jocul unor copii în parc), nici poezia, nici afecţiunea. Komartin scrie versuri definitive, săpate în piatră, care nu pot fi clintite din suprafaţa lor de nici o hermeneutică: „Crampa şi cearcănul ca forme de cunoaştere/ foamea, acest ultim avanpost al frumuseţii.// E întuneric, pe Moldoviţa miroase a tei şi a ploaie, ascult/ cu urechea ciulită motoarele care pregătesc înălţarea”. „Înălţarea”, adică ultima etapă din scenariul mântuirii, este aruncată în derizoriu.

Ultimele texte ale lui Claudiu Komartin devin, de fapt, spaţiul (concret, nu convenţional!) în care se tranşează dilema de esenţă hamletiană (după cum bine observă O. Nimigean pe coperta a patra): a fi sau a nu fi. Ce este paradoxal e că liturghia sa neagră, exasperările sale, morbideţea, nevroza, depresia – sunt extrem de vitale. Apocalipsa lui Komartin este una foarte intensă, pulsează frenetic, are un dinamism intrinsec, necultivat. Cu cât îşi denunţă, cât mai sec, fără să epateze, accesele suicidare, zvâcnirile de conştiinţă, lipsa de încredere în posibilităţile poeziei, abrutizarea, chiar puseurile autodistructive, cu atât e mai aproape de miezul vieţii, cu atât trăirea sa e mai acută. Nu caută să explice, nu încearcă să dea, prin poezie, o formă crizei; pur şi simplu o contemplă. Stă acolo, nu fuge, nu îşi abate privirea, nu se minte. Uneori contemplaţia este cea mai directă şi mai severă cale către înţelegere. Iar poezia aceasta descărnată, directă, furioasă sau blazată, dez-estetizată, ţinută, retoric, în proximitatea compulsivă a trăirii, este un test dur: cel al contemplaţiei.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi