Cât de problematic este Picasso? (II)

Demersuri pentru a realiza o dezbatere în ceea ce-l priveşte pe omul Picasso au apărut cu mult înainte de controversa pornită de Gadsby. Acestea au prins amploare în contextul valului #MeToo, îndreptat în principal spre cazuri care implicau bărbaţi în viaţă în poziţii de putere sau influenţă, dar care şi-a propus să reevalueze şi comportamentul unor personalităţi decedate. În 2018, Emma Sulkowicz a făcut un performance la Muzeul de Artă Modernă din New York, acoperindu-ţi corpul cu asteriscuri în faţa lucrării „Domnişoarele din Avignon”, pentru a atrage atenţia asupra reticenţei conducerii muzeului de a oferi mai mult context despre artişti în etichetele care însoţesc operele expuse.

Pe aceeaşi linie, artista Michelle Hartney a adăugat propriul său text de perete lângă o pictură de Picasso, cu un citat redat şi de Gadsby în Nanette: „De fiecare dată când părăsesc o femeie, ar trebui să îi dau foc. Distrugând femeia, distrugi trecutul pe care-l reprezintă”. Iar în dreptul unei picturi a lui Balthus reprezentând fetiţa căreia i-a făcut aproape 2000 de fotografii Polaroid, multe în ipostaze sexualizate, eticheta propusă preciza: „Bărbaţi ca Balthus, Picasso, Gauguin, Woody Allen şi Roman Polanski, pentru a numi doar câţiva, au primit imunitate, acoperiţi cu protecţie de critici la adresa acţiunilor lor, în ciuda numărului de femei şi fete pe care le-au obiectificat, maltratat, violat sau molestat. Cenzurarea artiştilor iese din discuţie, dar care este responsabilitatea instituţiei de artă de a educa privitorii şi de a transforma prezentarea operei unui artist într-un moment educativ?”

În 2021, Muzeul Picasso de Barcelona a fost şi el ţinta unei astfel de acţiuni. O profesoară de artă a venit, însoţită de câteva dintre elevele sale, pentru un „protest tăcut”, ce a presupus ca ele să poarte tricouri cu mesaje care-l indicau pe Picasso drept un abuzator al femeilor, unele făcând trimitere directă la Dora Maar.

Muzeul Brooklyn e cunoscut pentru abordările îndrăzneţe. În 1999, primarul (de atunci) al New Yorkului, Rudolph Giuliani, a vrut să-i taie finanţarea după scandalul prilejuit de expoziţia „Sensations”, unde o lucrare a lui Chris Ofili o reprezenta pe Fecioara Maria neagră şi acoperită cu balegă de elefant. De aceea, în ciuda reacţiilor puternice la adresa expoziţiei co-curatoriate de Gadsby, directoarea Anne Pasternak îşi apără iniţiativa prin invocarea necesităţii de a deschide o dezbatere despre modul în care progresul societăţii din ultimii 50 de ani schimbă şi perceperea fenomenelor culturale. „Am vrut să promovăm dialoguri despre miturile şi tropii canonului modernist, dominat de bărbaţi, pe care Picasso îl exemplifica”, afirmă o altă curatoare a expoziţiei.

Picasso spunea că jurnalul său e alcătuit din lucrările sale. Separând artistul de opera de artă, ignorăm misoginia lui Picasso faţă de femeile pe care le-a pictat, iar această naraţiune reductivă înlătură şi influenţa muzelor sale, care au avut roluri importante în crearea a numeroase capodopere. Artista Dora Maar, prototipul „Femeii care plânge” (1937), a fost cea care l-a introdus pe Picasso în tehnica fotografică şi l-a apropiat de cercurile de stânga şi ideologia comunistă, datorită cărora Picasso a devenit după al doilea război mondial membru de partid. Guernica, una dintre cele mai cunoscute opere, n-ar fi existat în forma actuală fără Dora Maar, la fel cum admiraţia lui Walter sau discuţiile cu Gilot i-au influenţat lucrările din acea perioadă. Nu putem separa nici artistul, nici muza de astfel de lucrări.

Nu mi-a plăcut cum i-a ieşit expoziţia lui Gadsby: prea subiectivă, insuficient argumentată, cu texte de perete uşor puerile şi şanse ratate de a juxtapune lucrări ale fostelor partenere, nu doar ale unor femei care au creat după moartea sa. Şi, într-o lovitură pentru demersul curatorial, mare parte din artistele chestionate nu s-au dezis de influenţa artistului Picasso asupra operelor lor.

Însă ce a reuşit Gadsby să facă, susţinută de Muzeul Brooklyn, ai cărui mai mult de o treime dintre vizitatori au sub 35 de ani, a fost să educe şi să informeze tinerii care nu erau familiarizaţi cu opera lui Picasso despre influenţa acestuia, atât în artă, cât şi în formarea miturilor despre geniu şi a unor stereotipuri, şi să resusciteze interesul altora (printre care mă număr şi eu) de a-l redescoperi şi a-şi îmbogăţi perspectivele asupra celui mai important artist al secolului trecut. Singura concluzie pe care o pot trage în acest moment este că, inconfortabilă sau nu, dezbaterea e necesară şi trebuie să continue.

Material publicat şi în revista Dilema veche

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi