Cât de serioasă este amenințarea Rusiei?

Avertismentele curg de peste tot; din Germania, de la ministrul Apărării, Boris Pistorious („pacea în Europa este departe de a fi o certitudine”), de la amiralul olandez Bauer, șeful Consiliului Militar NATO, de la secretarul britanic al Apărării și comandantul Forțelor Armate din Estonia, de la think tank-uri și analizele din mass media: Rusia ar putea constitui o amenințare iminentă pentru țările NATO. Generalul Eirik Kristoffersen, șeful forțelor armate ale Norvegiei, crede că Occidentul are la dispoziție doar „doi, poate trei ani” pentru a se pregăti pentru un război cu Rusia. Ulterior Institutul de Studii Strategice de la Londra a avertizat că Rusia ar putea miza pe faptul că americanii nu vor reacționa dacă vor ataca un aliat NATO cu arme nucleare tactice. E vechea dilemă din perioada Războiului Rece: în cazul unui atac nuclear vor sacrifica Statele Unite Bostonul pentru Berlin?

Un document strategic secret al Germaniei ajuns în paginile cotidianului Bild (probabil nu chiar întâmplător) avansează un scenariu conform căruia se sugerează că după ce Rusia va învinge decisiv armata ucraineană, după o masivă ofensivă de primăvară, va destabiliza apoi statele baltice forțând un incident de frontieră în fâșia Suwalki, la granița Poloniei cu Lituania, după ce va desfășura noi forțe în enclava Kaliningrad și în Belarus. Lăsând NATO în fața unei dileme: să intervină riscând un al treilea război mondial sau să abandoneze țările baltice în voia sorții.

În ciuda războiului din Ucraina, care, iată, va intra în curând în al treilea an, mulți trebuie să fi fost totuși surprinși de această adevărată avalanșă de avertismente grave. La urma urmei, nu cu multă vreme în urmă, predecesorii lui Boris Pistorious (care a devenit între timp cel mai popular membru din guvernul de la Berlin, mult peste cancelarul Olaf Scholz, ceea ce spune deja ceva), spuneau că Germania e înconjurată doar de prieteni, deci nu are de ce să fie prea preocupată de situația armatei. În timp ce de la Bruxelles și Washington ni se spunea că marea amenințare sunt schimbările climatice.

Ei bine, scrie The Times, Europa descoperă acum care este costul legănării timp de decenii în iluzia că, după terminarea primului Război Rece, lumea s-a schimbat radical, suntem deja în post-istorie. „Suntem pe cale să redescoperim cuvintele lui George Orwell: «Mai devreme sau mai târziu, o credință falsă se lovește de realitatea dură, de obicei pe un câmp de luptă».”

Bugetul apărării Marii Britanii este astăzi la jumătatea celui din 1990, iar reducerile succesive de buget au făcut armata și celebra marină britanică să ajungă la cele mai reduse efective de la războaiele napoleoniene încoace. Ca o confirmare, presa de la Londra relatează că vasele de război britanice nu au muniție suficientă pentru a ataca obiective Houthi în Yemen. Iar prin alte părți din Europa lucrurile stau și mai prost în privința capacității reale de luptă. Bugetul militar al Germaniei este astăzi un sfert față de cel din 1960 când era de 5% din PIB. Spune totul un detaliu jenant din 2015, când Ursula von der Leyen, care era ministru al Apărării în guvernul Merkel, a sugerat ca în cursul exercițiilor militarii să folosească mături în loc de puști. Situația pare să fie atât de gravă încât și în Regatul Unit, și în Germania se discută despre posibilitatea reintroducerii serviciului militar obligatoriu. În timp ce, de partea cealaltă, China a construit o formidabilă forță navală, cu care amenință Taiwanul, iar Rusia, care a trecut la o economie de război alocând pentru cheltuielile militare 40% din buget, are o armată de 900 de mii de soldați, peste 4 mii de avioane și 13 mii de tancuri.

Valul de avertismente amintit anterior are cu siguranță menirea să preseze atât clasa politică, cât și opinia publică să ia act de o realitate deloc liniștitoare. Mesajul e că este nevoie de sacrificii și de determinare pentru a reface capacitatea militară de descurajare neglijată grav timp de decenii. Cei care îl transmit spun în esență că nu ne mai putem permite să ne mai comportăm așa cum am făcut-o până acum.

Dar cât de serioase sunt amenințările din partea Rusiei care ar putea sta chiar la baza declanșării unui nou război mondial? Nu toată lumea e convinsă de asta. Unii spun că pericolul este exagerat, că de fapt obiectivele Moscovei sunt limitate, vrea doar să i se recunoască anexarea regiunii Donbas și Crimeei. Așa că a fost o mare eroare, se spune, că Vestul ar fi determinat Kievul să renunțe la semnarea unui acord pentru încetarea ostilităților, negociat la Istanbul. Lucrurile ar fi fost tranșate acum și s-ar fi evitat enormele pierderi de vieți omenești. Și că oricum Kremlinul nu face decât să răspundă, susține John Mearsheimer, cel mai important exponent al așa-numitului curent geopolitic realist din America, la expansiunea agresivă NATO în Est.

Numai că atunci e greu de înțeles de ce în faza inițială Rusia a atacat direct Kievul și de ce s-ar fi mulțumit prin acordul de la Instanbul, altfel decât eventual din rațiuni temporare tactice, să i se recunoască controlul asupra unor teritorii pe care le deținea deja. Obiectivele strategice ale Rusiei nu s-au schimbat: instaurarea unui regim de tip Belarus la Kiev și pe termen mai lung, în funcție de oportunități, rediscutarea unei noi arhitecturi de securitate în Europa. A afirmat asta de altfel explicit în documentele înaintate Washingtonului în decembrie 2021 în care se solicita, între altele, revenirea NATO pe aliniamentele dinainte de 1997.

Probabil că, așa cum se spune într-o analiză din Geopolitical Monitor, Rusia chiar dacă ar dori să subjuge militar întreaga Europă, așa cum mai auzim periodic de la Dmitri Medvedev, care în mod ironic era văzut în timpul mandatului lui Barack Obama ca fiind personalitatea liberală din conducerea Federației Ruse, sau Alexandr Dughin care vorbesc despre un „spațiu euroasiatic de la Lisabona la Vladivostok”, nu are capabilitățile militare și economice să facă asta. De altfel ni se spune adesea că PIB-ul Rusiei este comparabil cu cel al Italiei. Numai că nu PIB-urile se confruntă pe câmpul de luptă, iar acolo intră în joc mulți alți factori. „Ceea ce Kremlinul intenționează să obțină este hegemonia regională în așa-numita «străinătate apropiată», în Europa de Est și țările baltice, Transcaucazia și Asia Centrală – și apoi să redeseneze arhitectura securității europene într-un mod care să servească interesele naționale rusești”, scrie Geopolitical Monitor.

Ceea ce este probabil corect, dar deloc liniștitor, cel puțin în ceea ce ne privește. Dacă reobține controlul asupra Ucrainei, Moscova speră că deteriorarea situației globale – vedem deja cum au degenerat lucrurile în Orientul Mijlociu sub imboldul Iranului, cum milițiile Houthi au perturbat serios traficul comercial prin Marea Roșie și cum tensiunea în zona Taiwanului rămâne ridicată, în combinație cu evoluțiile politice din Statele Unite – ar putea duce dacă nu la o retragere cel puțin la o dezangajare semnificativă a Americii din Europa. În aceste condiții, europenii ar fi nevoiți să accepte o rediscutarea a aranjamentelor de securitate de pe continent. Prețul fiind cedarea către Rusia a unei sfere de influență în Est.

Ideea că ambițiile Moscovei s-ar limita doar la Donbas și la menținerea Ucrainei în afara NATO este la fel de naivă ca aceea că dacă nu ar fi fost Putin la Kremlin ar fi fost liniște în Ucraina. Intervenția militară din Ucraina, ca și dorința Rusiei de a-și recupera statutul de mare putere în Europa și controlul asupra unei sfere de influență Est nu trebuie privite drept niște dorințe personale ale lui Putin, subliniază atât istoricul Dominic Lieven, profesor la Universitatea Cambridge, al cărui stră-străbunic a fost unul dintre prietenii țarului Alexandru al II-lea, cât și istoricul american Stephen Kotkin, ci ca expresia sentimentelor de furie și de umilință ale elitelor rusești față de decăderea țării lor de la statutul de putere imperială, de superputere în perioada Uniunii Sovietice, la cel actual. În ultimele sute de ani, mai subliniază Lieven, elitele imperiale ruse au trăit cu sentimentul unui destin excepțional, al unei misiuni istorice civilizaționale excepționale pe care o aveau de îndeplinit. Acest lucru a fost valabil și în perioada Imperiului Țarist și în cea a Uniunii Sovietice. Așa a ajuns Rusia, în ultimii 300 de ani, în diferitele ei alcătuiri, să se extindă în fiecare an cu un teritoriu egal cu cel al Olandei, remarcă Françoise Thom, într-un amplu eseu, Paralizia voinței.

Occidentul, atât de preocupat în aceste zile de amenințarea Kremlinului, a dat dovadă de o crasă distopie geostrategică, ignorând senin avertismente precum cel lansat în 2015 de Andrei Ilarionov, care a fost în perioada 2000-2005 consilierul lui Vladimir Putin pentru politici economice și chiar reprezentantul personal al acestuia în G8, grup din care Federația Rusă făcea parte atunci. În cadrul unei conferințe care a avut loc în Lituania în 2015, Andrei Ilarionov, care între timp devenise un opozant deschis al liderului de la Kremlin, a spus că Rusia se pregătește de un conflict major cu Occidentul încă din 2005. Din punctul de vedere al lui Vladimir Putin, Rusia vrea să-și ia revanșa după „înfrîngerea” suferită la încheierea Războiului Rece. Între elementele luate în calcul fiind și planurile de anexare a Crimeei și de intervenție în estul Ucrainei.

Cu acel prilej, fostul consilier al lui Putin mai făcea încă o observație importantă. Aceea că practic Moscova a „legalizat agresiunea externă”, prin prevederi concrete existente în legislația națională referitoare la așa-numita „lume rusă”, despre care Putin a vorbit explicit în cursul unei manifestări care marca aniversarea creștinării popoarelor slave. Vladimir Putin împarte lumea occidentală în trei mari tabere: 1. Occidentul anglo-saxon (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada); 2. țările din „prima linie”, respectiv Polonia, România și țările baltice; 3. un spațiu al Europei continentale (în principal Germania, Franța, Italia) care, speră Kremlinul, ar putea rămâne neutre sau chiar balansa de partea sa. De aceea, Moscova își propune ca obiectiv strategic decuplarea „frontului anglo-saxon” de „țările din prima linie”, ceea ce îl făcea pe Ilarionov să spună atunci că „nimeni nu ar trebui să doarmă liniștit nici la Vilnius, nici la Riga sau Tallin, dar nici la București”.

Dacă revenim la Françoise Thom și la situația din prezent de pe frontul ucrainean, această excelentă cunoscătoare a spațiului rusesc, unde a stat patru ani, remarcă cu îngrijorare că aceasta seamănă îngrijorător de bine cu cea din Finlanda din martie 1940. Finlanda fusese invadată de Armata Roșie pe 30 noiembrie 1939 și, la fel ca februarie 2022 în cazul Ucrainei, s-a crezut și atunci la Moscova că totul se va termina în trei zile. „Stalin pregătise deja un guvern comunist care urma să fie instalat la Helsinki. Rezistența eroică a poporului finlandez și succesele inițiale fulminante ale acestuia au stârnit admirația democrațiilor și un torent de declarații de susținere din partea Parisului, Londrei și Washingtonului. Dar, după eșecurile inițiale, Rusia și-a revenit. La 11 februarie 1940, liniile finlandeze au fost rupte. Mareșalul Mannerheim și-a reconstituit apărarea pe o a doua linie, dar și aceasta a cedat pe 19 februarie. La 28 februarie, Mannerheim a considerat că apărarea era epuizată. Rezervele de muniție erau epuizate. La 29 februarie, guvernul finlandez a decis să deschidă negocieri de pace. Frontul era în pericol să se prăbușească complet. La 11 martie, Franța și Marea Britanie, care dezbăteau de luni de zile forma de asistență care să fie oferită Finlandei, au promis oficial că o vor ajuta dacă aceasta va solicita asta: un corp expediționar aliat urma să fie trimis începînd cu 15 martie. Dar la 13 martie a fost semnat armistițiul.” Un armistițiu prin care Finlanda ceda atunci aproximativ 11% din teritoriu.

Ceea ce stârnește acum îngrijorare nu e numai starea precară a descurajării militare reale pe care europenii o pot contrapune Rusiei, suita de turbulențe majore globale și frontul anti-occidental consolidat în jurul Rusiei și al Chinei, ci poate în primul rând starea de spirit din Vest. Se vorbește din nou despre inevitabila decadență istorică descrisă de Spengler și Gibbon. Ilustrată, de pildă, de lipsa dorinței de a lupta, în special în rândul milenialilor. Conform unui sondaj GB News realizat în Marea Britanie doar 17% dintre britanici spun că „aș lupta de bunăvoie pentru țara mea”, în timp ce 30%  spun că „aș face tot ce este posibil pentru a evita să lupt pentru țara mea”. Și lucrurile nu arată foarte diferit în alte țări de pe continent. E adevărat, s-a mai întâmplat asta în trecut. În anii 1980 erau mari demonstrații în Germania împotriva amplasării unor rachete de croazieră ca replică la cele sovietice, sub sloganul „Mai bine roșu decât mort”. Numai că atunci, pe de o parte, capacitatea militară de descurajare a Vestului era mult mai solidă decât acum, iar împotriva sa nu era o coaliție formidabilă, constituită din Rusia, China, Iran alături de Coreea de Nord și mulți simpatizanți din Sudul Global.

În plus, scriam cu aproape un an în urmă, „curentul progresist radical «woke», influent și la Bruxelles și în America, i-a oferit totuși lui Vladimir Putin muniție ideologică în confruntarea cu Vestul permițându-i să exploateze faliile create în societățile occidentale. Alături de resentimentele anti-occidentale născute din experiențe emoționale personale, acesta este unul dintre principalele motive ale simpatiilor pro-putiniste de la noi, surprinzătoare dacă avem în vedere că din punct de vedere istoric Rusia, care a și acaparat prin forță teritorii românești, rămâne principala amenințare pentru România”.

În ultimele decenii am asistat în Vest la o masivă campanie de dezbinare  internă, de discreditare a valorilor civilizației occidentale, a istoriei sale. S-a creat astfel o imagine negativă caricaturală care, observă un comentariu din The Times, atunci când acuză Occidentul de toate relele de pe planetă „rareori ia în considerare ceea ce am putea numi contrafactualul plauzibil: cum ar fi arătat lumea dacă la conducere ar fi fost islamiștii, bolșevicii sau Partidul Comunist Chinez? Context în care nu putem să nu ne punem întrebarea legitimă: de ce ar lupta tinerii de astăzi pentru un sistem pe care au fost învățați să îl disprețuiască?”