Câte ceva despre arta experimentală

Arta este o problemă strict personală a fiecărui creator, şi dacă e o problemă personală, arta nu poate avea sfârşit, căci de fiecare dată când va apărea un nou artist, atunci se va deschide o nouă fereastră în zidul care separă cognoscibilul de incognoscibil, şi văzutul de nevăzut, îmi spunea deseori, pe la mijlocul anilor 1990, un tânăr artist plastic, Dan Zbarcea, care încerca să ţină un echilibru între tradiţie şi inovaţie, fapt care, pare-se, nu i-a prea reuşit, căci la un moment dat, sătul de teorii, şi tot felul de experimente, Dan Zbarcea a abandonat pictura, şi a plecat, luându-şi cu el toată familia, să-şi caute un alt rost în Canada; de atunci n-am mai auzit nimic de el. Zilele acestea imaginea lui mi-a revenit în memorie. În plus, făcând un pic de ordine printre hârtiile mele, am dat peste un dialog pe care-l purtasem pe vremuri. Dialogul mi s-a părut a fi actual şi azi. Extrag din el câteva idei.

Indiferent de ce generaţii se vor succeda după noi, îmi spunea el, arta nu poate avea sfârşit. Dacă însă privim arta din punct de vedere al evoluţiei mijloacelor artistice, arta a murit de mult, aşa cum are tendinţa să gândească, de pildă, vârful de lance al artei experimentale ieşene, Matei Bejenaru, reprezentatul Perifericului. Dar nu numai Matei Bejenaru, ci aproape mulţi dintre artiştii Noii Europe gândesc după un astfel de calapod. Europenii sunt nişte căutători, îi interesează aventura, experimentul. Ei au tendinţa să descopere din când în când, chiar şi în domeniul artei, un nou continent şi să ardă corăbiile. După un timp însă constată că descoperirea lor nu-i altceva decât o himeră şi atunci se întorc, după nenumărate ocolişuri, în locul unde au plecat. Ce revoluţii se mai pot face în artă după experimentele trăite la acea mai înaltă tensiune de un Van Gogh sau de un Pablo Picasso? Arta ţine de mistică, de religie interioară, dar noi am ieşit din zona trăirilor religioase, şi am ajuns într-un punct mort.

Totuşi, i-am spus atunci tânărului Dan Zbarcea, încercând să împing dialogul spre o zonă nu prea confortabilă, oare am putea vorbi de un sentiment religios şi în cadrul artelor experimentale. Când l-am văzut pe Matei Bejenaru suspendat la câţiva zeci de metri de braţul unei macarale, mi-am continuat expunerea, înconjurat de un stol de corbi, în spatele unor blocuri de beton, rostind sacadat, ca şi cum ar fi înălţat un imn lui Dumnezeu, cifre în gol, am avut senzaţia că am în faţa ochilor un nou profet biblic, transferat printr-o contorsiune a timpului, în lumea contemporană. Aceeaşi senzaţie am avut şi atunci când l-am urmărit cum stă îngenuncheat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, citind de la un capăt la altul Dicţionarul explicativ al limbii române. Nu ştiu exact cât a durat experimentul său. Din câte am înţeles, vreo două zile şi două nopţi, cu pauzele de rigoare. A fost o demonstraţie, dar şi un act de patriotism, pe care doar un anahoret l-ar putea face.

Gestul său a fost unul donquijotesc. Gestul lui a fost unul sublim, rezultatul însă a fost îndoielnic. Dar poate că tocmai lipsa de efect imediat, ridică actul lui la un înalt grad de a percepe şi a face artă. În acest sens, cred că experimentul poate atinge o zonă foarte sensibilă a realităţii, o zonă mistică. Sau poate că nu.

Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, mi-a răspuns tânărul artist. Să nu confundăm lucrurile şi să nu amestecăm arta cu religia sau filosofia. Prin experiment, ne întoarcem undeva într-o zonă de spectacol specific ritualurilor mistice din epoca tribală a omenirii, dar şi din epoca Egiptului faraonic, cea biblică, când arta era o îmbinare între muzică, poezie, dans, şi când artistul, practicând-o, ajungea la revelaţie, intrând în contact cu forţele ascunse în inconştientul lui şi în inconştientul celorlalţi. Când experimentul atinge această zonă, putem spune că avem de-a face cu arta pură. Când însă experimentul exclude această zonă, atunci putem vorbi de artă cu program. Cred că Perifericul lui Matei Bejenaru, folosind limbajul matematic, din domeniul tehnicii, al statisticii, dar şi din domeniul artistic, a atins de multe ori gratuitatea, dar şi sublimul. Pentru arta ieşeană, Matei Bejenaru a fost un înainte mergător. Perifericul a fost un moment de cotitură în istoria locului.

Pornind de la aceste constatări, m-am întrebat dacă diferitele forme ale noii arte, cum ar fi performace-ul sau happening-ul sau altele, influenţează modul nostru de percepţie asupra artei clasice.

Să luăm de la Renaştere încoace, mi-a spus Zbarcea. Căci de la Renaştere până aproape de secolul XX, arta a intrat într-o perioadă de hibernare. În ciuda unor mari artişti care au lăsat în urma lor nenumărate capodopere, arta n-a cunoscut schimbări majore. La început ruptura puternică s-a produs între gotic şi Renaştere. Dar de la Renaştere şi până la impresionism şi expresionism nu s-au produs mari răsturnări de concepţii şi de forme. Abia la sfârşitul secolului al XIX şi începutul secolului XX, în materie de artă s-au produs mutaţii fundamentale. Aproape nu-ţi vine să crezi prin ce şocuri şi prin ce trepidaţii a trecut arta. Să ne gândim numai la un Gauguin, la Van Gogh, la Vameşul Rousseau, la Edvard Munck, la Picasso, la Chagall sau la Dali sau la avangardă… Ei au zguduit conceptul de artă din temelii. Nimeni nu credea că o astfel de revoluţie e posibilă. Dar uite că a fost. S-a reînnoit în această perioadă totul de la A la Z, te uiţi şi te cuprinde frica. Simţi că nu mai poţi înnoi nimic. Şi atunci ce faci, te întorci la vechile forme ale artei sau împingi experimentul dincolo de limitele posibilului? La mijlocul secolului XX, arta a intrat din nou în criză, şi au apărut şi experimentele. S-a negat nu numai fondul, ci au fost puse sub semnul întrebării şi mijloacele de expresie. Experimentalismul aşa a venit. Dar, la un moment dat, s-a ajuns şi aici într-un punct mort. De la lavaboul aflat la Muzeul Guggenheim din New York unde Maurizio Cattelan a expus un vas de WC făcut din aur şi denumit America, invitând vizitatorii să se uşureze în el în timpul vizitei şi până la experimentul unui alt artist care, iar după ce a ingurgitat tot felul de vopsele, a făcut clismă, împrăştiindu-şi conţinutul pe o pânză n-a fost decât un pas.

E posibil ca pasul legat de ingurgitare să fi fost primul, iar vasul de WC realizat din aur următorul. Ambele experimente vorbesc însă despre o criză a artei. Scopul nu mai e acelaşi: realizarea unei opere de artă care să reziste timpului. În zilele noastre opera de artă a devenit perisabilă. Ea are o existenţă efemeră. Cine mai are nevoie azi de capodopere? Azi arta şi-a redescoperit caracterul ei efemer. E doar un spectacol, care poate fi la nevoie repetat, montat din nou cum se montează o piesă de teatru.

Întrebarea pe care ne-o punem, pornind de aici, e însă următoarea: putem considera rezultatul unui astfel de experiment cum au fost cel al lui Maurizio Cattelan, sau celălalt, legat de clismă, o operă de artă? Greu de spus. Bunul nostru simţ ne determină să ne apropiem cu maximă prudenţă faţă de astfel de subiecte. Dacă vopselele ejectate prin intermediul sfincterului pe o pânză întinsă pe un şevalet pot înlocui un tablou, atunci şi găinaţul păsărilor pe umerii unei statui ar trebui considerat tot o operă de artă. Sau, şi mai rău, excrementele găsite la un colţ de stradă ar trebui să fie percepute în acelaşi fel.

Dar oare o operă de artă se naşte din hazard fără nici un efort de voinţă din partea creatorului? E ca şi cum ai lua un tub de vopsele şi l-ai stoarce deasupra unei pânze, după care ai da cu mătura. Indiferent ce eforturi va face sau nu va face un artist experimental, problema înnoirii mijloacelor de expresie a artei rămâne aceeaşi. Fondul şi forma se reînnoiesc doar pentru un timp. Cei care vin după şi fac experimente, vor clama întotdeauna asemenea dadaiştilor de altădată: tot ce s-a făcut până la noi nu reprezintă altceva decât gunoi istoric. Dar iată că gunoiul acesta istoric nu mai găseşte azi prea multă audienţă la public. Azi arta se întoarce încetul cu încetul spre formele sale clasice transpuse într-o prescripţie postmodernă. Însă experimentul, după cum am spus, poate da naştere şi la efecte neaşteptate. El ar putea duce omul în zona unor trăiri profunde. Din câte am observat, oamenii au începu să caute o anumită religiozitate a experimentului. Înlăuntrul faptul mărunt, ei caută nu contingentul, ci transcendentul. Pluteşte ceva nefast în aerul epocii noastre. Trăim într-o perioadă de angoasă socială. Omenirea are însă nevoie nu numai de crize, de tulburări sociale, ci şi de stabilitate. În prezent, arta a intrat într-un con de umbră. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul acesta e benefic pentru condiţia artistului. În sensul că arta ar trebui să fie deschisă doar celor iniţiaţi. În Evul Mediu când un ţăran se ducea să vadă o catedrală gotică, în conştiinţa lui se producea o adevărată revelaţie. Vederea catedralei îi crea senzaţia că s-a întâlnit cu Dumnezeu. Astăzi un astfel de fapt nu se mai întâmplă. Trăim acum într-o civilizaţie a imaginii, a televiziunii, a videoclipurilor, a linkurilor şi a filmuleţelor făcute pe youtube. Omul a devenit o entitate mult mai comodă decât semenii săi din alte veacuri. De la masa lui de lucru, apăsând pe un buton, el ingurgitează tot ce i se dă. Oare avem noi astăzi nevoie de un astfel de consumator de artă? Nu e el nociv pentru noi? Mulţi dintre artiştii tineri, mi-a spus Zbarcea, percep arta ca pe un fenomen misterios. De fapt trăirea religioasă n-o putem limita doar la Evul mediu sau la alte timpuri de mult apuse. Întâlnim această trăire şi la Matei Bejenaru, şi la alţi artişti experimentali. Şi dacă întâlnim la ei, întâlnim aceeaşi poftă de absolut, manifestată sub diferite forme, şi la o parte din marele public. Să nu disperăm.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist