Caută 
1 MIN
Dintre obiectele de care omul românesc se foloseşte pentru a-şi acoperi ori împodobi făptura de lut viu, probabil că nici unul nu are faima căciulii. În plan lexical, popularitatea milenară a căciulilor s-a concretizat în existenţa unei familii de cuvinte de care noi şi ai noştri ne folosim mai mult sau mai puţin frecvent: căciulan, căciular, căciulat, căciulăresc, căciulărie, căciuleală, căciulică, căciulie, căciuliţă, căciuloi, a (se) căciula ‘a saluta’, a se căciuli ‘a se umili’.
Unii spun că acest cuvânt cu interesante căptuşiri conotative ar proveni din limba dacilor şi mai că-ţi vine a crede aşa ceva când zăreşti pe Columna lui Traian cuşmele înarmate până-n dinţi ale războinicilor din stirpea lui Burebista, Gerula, Decebalus per Scorilo, cu tot cu neamul lor! Prin filmul mut al scenelor înşirate spiralat se perindă episodic nişte personaje vânjoase al căror însemn distinctiv de bogăţie, putere şi mândrie e podoaba glumeţ denumită când scufie, când tichie. Din vremea dacilor şi până în zilele noastre, căciula s-a dovedit un simbol de prestigiu şi bunăstare, până într-acolo încât purtătorul se poate confunda metonimic cu podoaba supracapilară. Doar nu de florile cucului se zice în popor „(la) aşa cap, aşa căciulă“! Unde mai pui că tot căciula e sursa unor toponime precum Căciulata, ale căror sonorităţi balneoclimaterice au îndemnat la rime cu subtext: „merg la Căciulata, să îl văd pe tata!“!? Onomastica e, desigur, mai bogată: Căciuleşti, Căciulaţi, Căciuleanu ş.a.
Mai sugestive decât înţelesurile pe care le poartă rudele lexicale ale cuvântului căciulă sunt reprezentările nostime pe care le deşteaptă în mintea vorbitorului de română construcţii idiomatice de tipul a da cu căciula-n câini ‘a fi beat’, a chiui în căciulă ‘a se veseli’, a-şi fura singur căciula, locuţiune emblematică pentru amploarea epidemiilor de nesăbuinţă care dau ciclic măsura neputinţelor naţionale, a fi/ a se şti cu musca pe căciulă ş.a. Se vede, deci, că cine umblă pe drum cu gândul acasă îşi pierde căciula în târg. Şi: „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!“.
Să nu părăsim povestea înainte de a face câteva însemnări răzleţe despre a se căciuli. Bunăoară, ar fi interesant de aflat dacă şi la alte popoare întâlnim un tablou asemănător al umilinţei: cap descoperit, poziţie de ghiocel, cuşma la podea. Vorba ceea: capul plecat sabia nu-l taie! Ca orice artă îndelung exersată, căciulitul prezintă deosebiri stilistice. Putem, în primul rând, recunoaşte căciuleala măruntă, de conjunctură, egoistă, pe care oamenii milostivi o confundă cu gestul de a da cuiva o mână de ajutor. Prototipul vă este, fără îndoială, cunoscut: „-Bună ziua, vecine, nu m-ajuţi şi pe mine să te fur niţel mai bine“?
În al doilea rând, putem distinge căciulirea practicată ca o lamentaţie. Există, oameni buni, semeni de-ai noştri care excelează în şiretenia de a-i face pe alţii să creadă că ceea ce li se întâmplă lor nu s-a mai întâmplat vreodată altcuiva. Pentru aceşti campioni ai lacrimilor de crocodil, povara de a respira e extenuantă, zilele curg doar infernal şi orice fleac e o piedică fatală. Nimic nu le merge cum s-ar cuveni, aşa că bine-ar fi să preiei tu din sarcini şi din rolul lor!
Nu în ultimul rând, se cuvine să luăm aminte la căciuleala exersată grandios. Să recunoaştem, nu orice suflet e capabil să se facă preş dinaintea altuia, nu orice conştiinţă dovedeşte tăria oţelită a unui baton de plastilină! În raport cu acest tip de căciulire, primele două ipostaze de ploconeală aduc a joacă de copii. Un căciulist profesionist are un atribut inconfundabil, acela de a se plasa mereu în umbra altcuiva. Busola acestui soi de individ indică întotdeauna binele propriu. Toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim! Acolo unde alţii ar întâmpina dificultăţi de acomodare, căciulistul căciuliştilor înfloreşte şi dă roade. Denumirile folclorice ale acestei specii de fiinţe cu chip uman variază de la lingău la cară-geantă şi nu e cu totul lipsit de importanţă să adăugăm că aceste făpturi se cam potrivesc cu vorba „interesul poartă fesul“.
Chiar şi când e contemplată în oglinda comediei, înjosirea fără margini e cavernoasă ca ecoul unui hău înfricoşător:
„TIPĂTESCU, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor“ în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie.
TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal): „…Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!… Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!…“ (indignat) Eu vampir, ‘ai?… Caraghioz!
PRISTANDA (asemenea): Curat caraghioz!… Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bambir… ce-i aia, bampir?
TIPĂTESCU: Unul… unul care suge sângele poporului… Eu sug sângele poporului!…
PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!… Aoleu!
TIPĂTESCU: Mişel!
PRISTANDA: Curat mişel!
TIPĂTESCU: Murdar!
PRISTANDA: Curat murdar!
TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege!
PRISTANDA: Nu s-alege!
TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui… degeaba! să-mi rază mie mustăţile!
PRISTANDA: Şi mie!
TIPĂTESCU: Dar în sfârşit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine!
PRISTANDA: Curat ca un câine!“ (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută)
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi
