Câteva consideraţii anacronice

Întrebată, cu ceva vreme în urmă, ce nu-i place în viaţa literară, o personalitate proeminentă a literelor contemporane a dat următorul răspuns: „Nu-mi place chiar viaţa literară”. O butadă reuşită, cu atât mai savuroasă cu cât, peste ani, respectiva personalitate a ajuns să fie nu se poate mai implicată în viaţa literară. Aş mai putea cita cazul a doi reputaţi critici literari, care nu mai sunt astăzi printre noi: unul a ţinut un jurnal în care nota, meticulos, tot ce se întâmpla în redacţiile revistelor, la şedinţele de consiliu ale Uniunii Scriitorilor, celălalt era şi el prins în reţeaua de relaţii, de amiciţii şi de duşmănii, inevitabile în câmpul literaturii. În nişte fragmente de jurnal şi în nişte scrisori scoase recent la iveală, descoperim cu totul altceva: cei doi pretind că viaţa literară îi dezgustă, că s-au săturat de cancanuri, de grupuri şi de „bisericuţe” etc. Dacă n-am şti adevărul, chiar am putea să-i credem pe cuvânt.

Mi-am amintit de toate astea citind o excelentă carte a lui Pierre Ménard despre fraţii Goncourt, Nefrecventabilii fraţi Goncourt (Les infréquentables frères Goncourt, Tallandier, 2020). Cartea este scrisă admirabil, pare să fie rezultatul unor îndelungate cercetări în arhive şi în presa vremii, fapt cu atât mai remarcabil cu cât autorul are numai 27 de ani! Numele lui ridică însă nişte semne de întrebare, întrucât trimite la Borges ceea ce ne poate determina să bănuim o mică înşelătorie literară, în sensul că autorul să fie altcineva (mai ales că – extraordinară precocitate – monografia despre fraţii Goncourt e a patra lui carte!). Dar, cel puţin deocamdată, astfel de speculaţii nu duc nicăieri aşa că ne mulţumim să semnalăm o apariţie editorială realmente de excepţie.

În afară de Jurnal, de care va fi vorba puţin mai încolo, celelalte scrieri ale fraţilor Goncourt sunt uitate. Aşadar, Edmond de Goncourt (1822 – 1896) şi Jules de Goncourt (1830 – 1870) hotărăsc – dispunând de o situaţie materială relativ confortabilă – să se dedice literaturii. Devin, ca să reiau o formulă celebră, nişte „ocnaşi ai condeiului”. Scriu la patru mâini, într-o perfectă simbioză literară (şi nu numai literară: împart aceeaşi amantă). Pasionaţi de secolul al XVIII-lea, îi consacră mai multe cărţi, fără succes de public. Se reorientează către roman şi teatru, dar şi aici succesul vine greu. Mizează pe un realism brutal, şocant şi devin astfel promotorii unui nou curent, naturalismul. Mezinul, Jules, moare prematur, la 40 de ani (avea sifilis, la fel ca Maupassant), Edmond rămâne „văduv” (e chiar cuvântul pe care îl folosea) şi continuă proiectele literare comune, în primul rând Jurnalul. Dacă Jules avea o sensibilitate deosebită, Edmond e megaloman, resentimentar, agresiv. Prin testament, înfiinţează faimosul premiu care le poartă numele şi care îi aduce de regulă scriitorului laureat tiraje importante.

Imensul Jurnal rămâne opera lor capitală. O selecţie (totalizând totuşi aproape o mie de pagini!) a apărut în româneşte în 1970, în traducerea lui Aurel Tita şi cu o prefaţă de Şerban Cioculescu. Jurnalul este o mină de informaţii despre viaţa culturală franceză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Îi regăsim pe marii scriitori ai vremii – Flaubert, Zola, Mallarmé, Hugo, Sainte-Beuve ş.a.m.d., luăm cunoştinţă de atmosfera din saloanele aristocratice şi din saloanele literare, ne frapează cu câtă aviditate fraţii colecţionează „perle” şi scot în evidenţă defectele şi ciudăţeniile celorlalţi (scriitori, politicieni, filozofi etc.). O afirmă chiar ei: „A vorbi de rău pe alţii (…) este cea mai mare distracţie pe care a inventat-o omul social”. Iar fraţii se distrează de minune. Notează conştiincios tot ce spun unii şi alţii, ţin seama de toate bârfele, accentuează, în portretele pe care le fac inclusiv (sau mai ales) prietenilor, defectele lor fizice ca să nu mai vorbesc de cele morale. Cum Jurnalul începe să fie publicat în timpul vieţii lui Edmond, unii dintre cei apropiaţi lui aşteaptă cu groază apariţia unui nou volum, mergând până la a-l ruga (inutil, de altfel) pe autor să nu dezvăluie conversaţiile lor intime.

M-am întrebat, citind cartea lui Pierre Ménard, dacă Jurnalul fraţilor Goncourt ar mai fi posibil astăzi. În mod cert, cei caricaturizaţi sau cărora li se atribuie vorbe scandaloase ar deschide procese pentru calomnie. Nu mai zic că unele opinii ale fraţilor Goncourt ar fi sever sancţionate, spre exemplu derapajele antisemite sau modul în care este prezentată femeia (nu insist, mi-e frică să reproduc citate ilustrative). Pe de altă parte, constatăm că astăzi bârfa şi invectiva s-au mutat pe reţelele de socializare. Controversele, demonstraţiile de erudiţie suscitate de acel deja faimos „ăla negru” i-ar face cu siguranţă invidioşi pe fraţii Goncourt. Din păcate, fraţii Goncourt nu ne sunt contemporani: o oglindă precum Jurnalul le-ar arăta poate unora cât de ridicoli, de închistaţi şi de fanatici sunt.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor