Câţi mai suntem? (II)

N-am să enumăr aici decât câteva categorii de persoane ce ar trebui să fie la curent cu o situaţie demografică cât mai apropiată de realitate. Lăsând la o parte zona academică, autorităţile şi investitorii imobiliari ar trebui să fie direct interesaţi, mai ales, din perspectiva calibrării unor funcţii urbane necesare populaţiei, inclusiv cea rezidenţială.

E necesar să reţinem că la 1 ianuarie 2019 populaţia urbană a judeţului Iaşi era de 368 965 locuitori, iar cea rurală, la acelaşi nivel scalar, era de 423 413 locuitori. Va trebui să ne încadrăm cu populaţia estimată la nivel de localităţi în cadrul acestor limite.

Deşi iniţial am vrut să vă scutesc de frazele plicticoase ce explică metoda de calcul a populaţiei rezidente, m-am răzgândit, pentru că m-am lovit de probleme dificil de surmontat, ce necesită câteva clarificări. Ceea ce am urmărit în acest demers statistic e valoarea creşterii sau a descreşterii populaţiei pe localităţi în intervalul 2011-2018, valoare care adăugată fiind populaţiei de la ultimul recensământ (cel din 2011) să ne redea dimensiunea demografică a localităţilor din România la 1 ianuarie 2019.

Dacă bilanţul natural (calculat la nivelul populaţiei de la reşedinţa obişnuită) sau bilanţul din 2018 al schimbărilor de reşedinţă sunt facil de obţinut, schimbările de domiciliu, însă, pun probleme dificil de surmontat. Şi asta se întâmplă mai ales în zonele unde puternica imigraţie formală basarabeană declanşată încă din 2011 e foarte activă. Spre norocul nostru avem acces la datele privind dimensiunea imigranţiei definitive pe judeţe şi localităţi de destinaţie. Dar nu e suficient pentru că impactul statistic al acestor serii de date (2011-2018) e uriaş şi e necesar să-l temperăm. Ca să ne facem o idee despre dimensiunea imigraţiei formale din 2011 încoace, să privim către valoarea mediei şi a medianei înainte şi după acest moment. La nivelul municipiului Iaşi, media imigraţiei pe intervalul 1994-2010 era de doar 379 de locuitori/an. Între 2011-2018, aceasta creşte de peste 9 ori, ajungând la 3578 de locuitori/an. Mediana pe aceleaşi intervale creşte de aproape 12 ori, de la 292 la 3470 locuitori pe an. Chiar dacă utilizăm în ecuaţia noastră date foarte apropiate medianei pentru a tempera creşterea absurdă a unor localităţi (Vaslui, Iaşi, Grajduri, Moşna, Mironeasa, Popeşti etc.) pe baza schimbărilor de domiciliu şi tot nu ar fi îndeajuns. Însă, acest artificiu statistic a contat pentru majoritatea comunelor şi oraşelor din judeţele vizate de migraţia basarabeană, inclusiv Paşcani, Hârlău, Scânteia, Comarna sau Costuleni, unde această migraţie s-a produs cu o oarecare întârziere.

Pentru Iaşi şi Vaslui, oraşe ale căror dimensiuni calculate au dus suma populaţiei urbane judeţene cu 2-3 mii de locuitori peste valoarea populaţiei rezidente urbane atribuită de baza de date TEMPO, am lăsat estimarea doar în baza evoluţiei celorlalte oraşe din judeţ. Scăzând din totalul populaţiei rezidente urbane la nivel de judeţ (date cunoscute!) populaţia calculată a celorlalte aşezări urbane ale reţelei judeţene, am obţinut, apelând la o ipoteză intermediară, peste 309 mii de locuitori pentru Iaşi, iar pentru Vaslui 56,4 mii locuitori, ambele oraşe fiind într-o zonă de creştere în raport cu populaţia de la recensământul din 2011 – Iaşul de la 290 mii locuitori, iar Vasluiul de la 55 de mii. Celor care nu cred în această mică creştere a populaţiei Vasluiului, am să le spun că şi eu o privesc cu suspiciune. La fel, creşterea foarte importantă a populaţiei oraşului nostru (cea mai mare dintre toate oraşele regionale ale României în intervalul 2011-2019) poate ridica semne de întrebare. E foarte probabil să nu fie o creştere efectivă de o asemenea amploare, ci doar o mai bună înregistrare a populaţiei rezidenţe, sau, pur şi simplu, baza de plecare, recensământul din 2011, să nu fie o sursă statistică demnă de încredere.

Acelaşi tratament statistic au primit şi alte reşedinţe de judeţ unde migraţia basarabeană nu e atât de activă: Cluj, Constanţa, Tg. Mureş, Bacău, Alba Iulia, Deva etc. Din enumerare se poate observa că e vorba fie de reţele urbane judeţene unde oraşul ce asigură primaţialitatea este mare, fie de reţele unde oraşele medii sunt foarte prezente. Adesea funcţionează ambele caracteristici. Aici apar cele mai mari semne de întrebare.

Pentru cele câteva comune ieşene unde utilizarea medianei stabilirilor sau a plecărilor cu domiciliul din intervalul 2011-2018 nu a fost eficientă, am utilizat mediana din intervalul anterior. Din această perspectivă, imigraţia formală a devenit puţin importantă în ecuaţia demografică.

În ceea ce priveşte ierarhia urbană la vârf nu sunt schimbări notabile. Municipiul Iaşi rămâne, ca şi la recensământul din 2011, al treilea oraş regional al ţării, după Cluj-Napoca – 334 mii locuitori (324,5 mii în 2011) şi Timişoara – 317 mii (319 mii în 2011), şi, tot ca în 2011, e urmat de Constanţa – cu 272 mii locuitori (în scădere de la 283 de mii), Craiova – 259 mii (269,5 în 2011), Braşov – 248 mii (253 de mii) şi Galaţi – 239 mii (249,5 mii). Un fapt e însă vizibil în această enumerare: breşa dintre primele trei oraşe regionale ale României şi celelalte patru oraşe importante, ce au evoluat în tandem până nu demult, se adânceşte. Ce ar însemna acest lucru?! Cel mai probabil, faptul că şi Clujul, şi Iaşii, şi Timişoara au fost şi sunt încă mult subdimensionate în raport cu rolul teritorial pe care şi-l asumă.

Să privim către Cracovia, Wroclaw sau Poznan; oraşele regionale româneşti ar trebui să aibă dimensiuni apropiate acestora pentru a avea un sistem urban naţional mai echilibrat şi capabil să gestioneze teritoriul într-o manieră eficientă. Oricum, evoluţia componentelor aglomeraţiilor urbane demonstrează o dată în plus nevoia de centralităţi mari a teritoriului naţional. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi