Ce-a pățit un ieșean asaltat de comercianți africani în Italia, sau de cei turci, la Istanbul

Neştiind despre ce era vorba am zâmbit plăcut impresionat de costumaţia primului individ care s-a îndreptat spre mine şi i-am răspuns cu gura până la urechi, plin de voie bună şi bine intenţionat: „România!” Instantaneu omul s-a schimbat la faţă, parcă lovit de o rază de lumină cerească şi a început să ne vorbească în limba lui Eminescu despre cât de frumoasă e ţara noastră, ce oameni minunaţi suntem, cât de ospitalieri, ce mâncare extraordinară avem şi altele asemănătoare. Total şocaţi am continuat să zâmbim toţi simţindu-ne în al nouălea cer. Auzi, noi, nişte pârliţi de români, să fim atât de bine văzuţi şi apreciaţi tocmai în Italia de către un african get-beget total străin. Şi ce bine vorbeşte tipul!!! Bravo, fratele meu!

Era cât pe ce să îl îmbrăţişez dacă nu ne-ar fi pus în momentele următoare nişte brăţări pe mâini frumos lucrate, cu motive africane şi sfoară împletită. În primul moment le-am văzut ca pe nişte cadouri gratuite şi dezinteresate din partea unui admirator înfocat al României. Am fost chiar un pic contrariaţi pentru că omul chiar dădea senzaţia că ne lăsa să plecăm cu ele şi că a făcut totul dintr-un impuls cât se poate de sincer şi direct, dar apoi ne-a picat fisa. Am întrebat cât costă şi ne-a zis tot cu îngăduinţă şi prietenie că putem să îi dăm cât dorim noi. Atunci abia am văzut că podoabele pe care le avea pe mâini erau de fapt tot brăţări ca acelea şi nu doar simple ornamente personale ale lui, ci marfă cu care defila în faţa turiştilor. Omul era ca un fel de bazar pe două picioare. Era dat dracului, orice ai fi spus, jos pălăria. Totuşi nu am vrut brăţările şi am încercat să i le dăm înapoi. A refuzat să le primească pe ale copiilor. Am întrebat cât costă, dar s-a schimbat la faţă şi a părut jignit, căutând cu privirea următorii clienţi cu aceeaşi întrebare: “Where are you from?” În secunda doi, ca şi la noi, a început să vorbească engleză cu aceeaşi cursivitate ca şi româna. Şi aceia erau prieteni de-ai lui! M-am pomenit stând de coada africanului şi încercând să aflu o sumă cu care să cumpăr blestematele de brăţări. Nu voiam să plec cu ele să nu zică că i le fur. Până la urmă i-am dat câţiva euro şi am încheiat cu chiu cu vai relaţia. Părea dezamăgit, iaca na…

Acasă am căutat în brăţări să nu cumva să fie vreun dispozitiv de urmărire ori vreo bombă, încrederea mea în fraţii “români” binevoitori, dar necunoscuţi de peste hotare fusese zdruncinată definitiv.

Aproximativ acelaşi lucru ni s-a întâmplat în Istanbul, în locurile istorice, pe străzile foarte aglomerate şi în bazar. Ajunsesem să nu mai zic nimănui nimic, să răspund în doi peri, să spun că sunt chinez ori de pe Marte numai să mă lase în pace. Unii cu urechile foarte ascuţite ne auzeau de departe vorbind şi veneau direct la noi tolocănind în română. Turcii ştiau mult mai multe despre noi decât italienii/africanii şi până nu le spuneam că nu dorim să cumpărăm nimic nu ne slăbeau.

 Deci cu această categorie lucrurile erau simple, oamenii aceia doreau ceva de la noi şi nu prea îi interesa dacă eram români sau de altă naţionalitate, vorba aia, “business is business”. În schimb, cu cei din a doua categorie reacţiile erau cu totul altfel pentru că arătau exact ce simţeau în acel moment. De exemplu, dacă întram în vorbă cu cineva în vreun autobuz ori vapor şi invariabil apărea discuţia despre ţara de baştină, făceau deodată un “Aaaa”, ridicau un pic ochii în sus, spre cer, ca şi cum ar fi căutat o sursă de inspiraţie la examen dificil, apoi îşi reveneau şi exclamau uşuraţi, aproape invariabil: “Ceauşescu!” Unii mai informaţi adăugau şi un “Hagi”, iar pe ici pe colo “Nadia Comăneci”. Dar cam atât.

Ceea ce era cel mai dezamăgitor era faptul că oamenii, încercând să fie prietenoşi, binevoitori, voiau să găsească neapărat măcar un punct de sprijin, să creeze ca un fel de punte de comunicare între noi şi de aceea se străduiau să îşi amintească chestii româneşti cunoscute, să ne arate, cu alte cuvinte, că noi, românii, suntem cunoscuţi, poate chiar celebri, nu oarecine. Însă tocmai strofocarea asta arăta cât de necunoscuţi eram. Aceeaşi situaţie nu era nici pe departe valabilă cu turiştii americani, englezi, francezi ori germani, de exemplu. Adică nimeni nu încerca în faţa unui american să îşi amintească nişte lucruri sau oameni celebri din SUA ca să aibă de unde porni o conversaţie ori ca să arate că a auzit de America…

O senzaţie foarte tristă pe care o ai când îţi divulgi originea românească în faţa unui străin e aceea de lipsă de importanţă ori chiar de faimă proastă. Asta mai ales într-o ţară precum Turcia ori Italia unde sunt o mulţime de români, iar părerea lumii despre ei este de multe ori una destul de nefavorabilă. Un exemplu bun aici ar fi momentul când un turc ne-a întrebat la prima vedere dacă suntem nemţi, danezi ori suedezi după culoarea părului şi alură, dar când i-am zis că suntem români a făcut un “Aaa!” şi gata.

Cea mai deschisă conversaţie pe care am avut-o în străinătate până acum a fost cu un albanez. Când i-am spus că sunt român a răsuflat uşurat şi mi-a zâmbit deschis ca unui confrate, iar răspunsul lui a fost echivalentul lui: “Ştiu, te înţeleg perfect, eu sunt albanez”… Ne-am despărţit ca nişte prieteni buni şi vechi.

La coadă la Hagia Sofia în Istanbul am auzit în spatele nostru vorbind română. Ne-am întors bucuroşi şi am intrat în vorbă cu ei. Culmea, erau tot din Iaşi. Am făcut schimb de impresii, ne-am dat reciproc sfaturi de călătorii, dar la prima ocazie ne-am despărţit urându-ne vacanţă plăcută şi fără să ne uităm în urmă. A doua zi, la o altă coadă pentru excursie pe Bosfor, am auzit din nou, în faţă de data asta, vorbind română, era o gagică cu nişte buze umflate ca de peşte şi plină de “vino-ncoace” care îşi adusese mama să vadă minunile Orientului. De data asta n-am mai zis nimic. Ne-am prefăcut a fi turişti dintr-un tărâm necunoscut şi misterios…

Briscan Zara este scriitor şi publicist