Centenar Monica Lovinescu

Cine citeşte volumul pe care Monica Lovinescu l-a publicat în 1978 (în exil, fireşte) sub titlul Unde scurte. Jurnal indirect (editura Limite) nu poate să nu se lase în voia unui mic exerciţiu de imaginaţie: oare cum ar fi arătat, se va întreba acel cititor, literatura română dacă ea s-ar fi aflat, în acei ani, sub regimul libertăţii de gândire şi de expresie? Cronicile radiofonice ale Monicăi Lovinescu tocmai asta ne spuneau: că există un spaţiu care nu este înfeudat limbii de lemn şi gândirii unice. Formula „Lumea liberă” nu era un clişeu, iar numele postului Europa liberă fusese ales nu se poate mai fericit şi mai adecvat.

Monica Lovinescu avea marele avantaj de a cunoaşte la fel de bine cele două lumi: lumea liberă, în care trăia, şi lumea de dincolo de cortina de fier, pe care o cunoscuse direct foarte puţin, dar pe care o ştia mai bine ca oricine din cărţi, din ziarele şi revistele româneşti, din mărturiile celor care o vizitau. Imersiunea în cultura occidentală i-a îngăduit o mai dreaptă judecare a scriitorilor români, deşi – din dorinţa de a încuraja atitudinea de distanţare faţă de regim – unii autori au fost supralicitaţi. A fost de o consecvenţă ireproşabilă faţă de cei pentru care mizase. A cunoscut dezamăgiri, unele înainte de 1989, altele după. A fost în câteva rânduri (puţine) subiectivă, tot din dorinţa de a nu face concesii şi compromisuri. Dar sunt, acestea, aspecte secundare în raport cu anvergura demersului său.

În fapt, abia după 1990 am putut avea – graţie editurii Humanitas – o imagine a ansamblului. Au apărut jurnalele, memoriile, culegerile de eseuri şi cronici. Am văzut cum Monica Lovinescu ne-a lăsat un tablou coerent şi complex al literaturii române din cea de-a doua jumătate a secolului XX, precum şi o mărturie de o rară autenticitate a convulsiilor politice din aceeaşi perioadă. A detestat regimul comunist, avea motive personale – regimul îi omorâse mama; dar, dincolo de această tragedie asumată, a detestat acel regim fiindcă ea credea în alte valori şi în alte idealuri. Intransigenţa etică a Monicăi Lovinescu i-a supărat pe mulţi. Printre ei, cei care se regăseau în „antologiile ruşinii” alcătuite de Virgil Ierunca, incluzând texte omagiind partidul şi pe Ceauşescu. La comanda Securităţii, câţiva scribi fără coloană vertebrală îi atacau vehement pe soţii Ierunca în reviste de circulaţie (Săptămâna, Luceafărul) colportând calomnii şi minciuni ordinare. Puterea nu se înşela: avea în Monica Lovinescu şi în Virgil Ierunca nişte adversari redutabili şi intratabili, care dezvăluiau, cu luciditate nemiloasă, tarele regimului.

Monica Lovinescu a fost şi un simbol al exilului românesc. Acest exil era, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, destul de fărâmiţat, din cauza orgoliilor, a conflictelor minore, dar cu urmări neplăcute. Reuşea însă, în situaţii cu adevărat importante, să se mobilizeze, iar Monica Lovinescu a fost unul din elementele unificatoare. Soţii Ierunca făceau emisiuni la radio, scriau cronici, scoteau reviste, şi mă întreb dacă sperau cu adevărat că sistemul comunist se va nărui. Aveau însă convingerea, de asta sunt sigur, că e de datoria lor să lupte împotriva răului.

O omagiem pe Monica Lovinescu, dar îi rămânem datori. Cuvintele noastre sunt prea firave pentru a da seama de tot ce a făcut pentru noi.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor