China, o putere globală mereu surprinzătoare (I)

Autorul este un jurnalist extrem de cunoscut şi un analist economic titrat, cu vastă experienţă internaţională, nimeni altul decât economistul-şef al Bloomberg Economics. Gigantul Bloomberg îl are ca acţionar majoritar pe nimeni altul decât Michael Bloomberg, fost primar al New York-ului în perioada 2002-2013 şi unul dintre candidaţii democraţi în cursa de anul trecut pentru preşedinţia Statelor Unite ale Americii.

Autorul a trăit în China peste un deceniu, suficient de mult ca să se familiarizeze şi să înţeleagă resorturile şi mecanismele din spatele unei performanţe economice unice înregistrate în ultimii patruzeci de ani. Cartea lui Orlik merită citită din scoarţă în scoarţă. E scrisă cu stil, sagace, cu fine urme de umor şi ironie, fără a-i ştirbi din seriozitatea şi coerenţa demersului ştiinţific, în dulcele stil gazetăresc american. Abundă de date statistice lămuritoare, comparaţii internaţionale de substanţă, astfel încât demersul să însemne o analiză serioasă şi profesionistă.

Cartea insistă mult pe problema reducerii nivelului de îndatorare din economia Chinei (deleveraging). Actualul lider chinez, Xi Jinping, a înţeles că modelul de creştere economică Made in China, bazat pe acumularea de datorii, care a reuşit performanţa atâtor decenii de creştere economică susţinută, poate fi o armă cu două tăişuri, existând posibilitatea de a detona economia locală şi a zdruncina stabilitatea socială. Astfel, Xi a făcut din procesul de reducere a nivelului de îndatorare o prioritate şi o necesitate ale mandatului său, conştientizând că un procent de 65% al acestuia în cazul administraţiei centrale şi a celor locale este nesustenabil. La nivel naţional, datoria publică, împreună cu cea corporativă şi a menajelor, ating un nivel record de 260% din PIB, aproximativ egală cu cea a Statelor Unite ale Americii.

După decenii de mizerie şi haos generalizat sub conducerea lui Mao (a se vedea eşecurile Revoluţiei Culturale şi ale Marelui Salt Înainte), decesul acestuia a coincis cu venirea la putere în 1978 a pragmaticului Deng Xiaoping şi a marcat începutul unei perioade de real progres, schimbare şi aparentă normalitate pentru societatea şi economia chineze. Reforma iniţiată a vizat sfârşitul epocii dominate de cooperativele agricole (care au stimulat nemunca şi lipsa recompensei) şi începutul unei perioade care a adus în prim plan un sistem inovativ, meritocratic, cel al „responsabilităţii gospodăriei” în mediul rural.

În domeniul industrial, accentul pus pe autonomie a reprezentat o schimbare de paradigmă, stimulând eforturile managerilor acestora pentru a obţine apoi recompensele dorite. Zonele economice speciale au fost o altă inovaţie politică a regimului, permiţând astfel autorităţilor locale să se deschidă pieţelor internaţionale şi să atragă, astfel, investiţii, tehnologie şi know-how străine necesare dezvoltării economice.

Mai departe, anii ’80 ai secolului trecut au adus noi modificări: s-a acordat un rol extins mecanismelor pieţei şi s-au pus bazele unui sistem bancar modern. Legat de ultimul aspect, expansiunea creditului a înregistrat un avânt deosebit, stimulând creşterea economică, având ca posibilă consecinţă (ne)intenţionată eliminarea totală a controalelor de preţ în 1988. Inflaţia ridicată (au crescut preţurile foarte mult) a creat haos, iar politicile de austeritate ulterioare pentru combaterea acesteia – care au redus creşterea economică, afectând veniturile populaţiei – au generat şocuri sociale puternice, culminând cu carnagiul din Piaţa din Tiananmen.

Astfel, primul ciclu economic al Chinei se sfârşeşte dureros şi cu sechele pentru generaţiile care vor urma.

Un al doilea ciclu economic se prefigurează în anii ‘90. Lucrurile se schimbaseră mult faţă de începutul perioadei reformei. Spre pildă, profiturile întreprinderilor de stat scăzuseră semnificativ ca pondere în PIB, de la 15% în 1978 la aproape 2% în 1997, la fel şi productivitatea acestora, însă cu preţul unei creşteri exponenţiale a nivelului datoriilor acumulate.

Sub presiunea crizei financiare asiatice din 1997, conducerea Chinei a înţeles că era nevoie de o nouă reformă profundă. Zhu Rongji şi Jiang Zemin, liderii comunişti de atunci, au stimulat crearea unor companii de stat globale competitive şi performante, le-au privatizat pe cele mai mici şi au accentuat şi reformat rolul decisiv al sistemului bancar în acest status-quo. Intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului a oferit declanşatorul (trigger) pentru un model de creştere economică eficient şi adaptat.

Al treilea ciclu economic s-a desfăşurat sub spectrul conducerii lui Hu Jintao. Acesta a militat pentru instaurarea unei „societăţi armonioase”, reducând impozitul agricol, crescând rolul jucat de serviciile sociale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai, continuând reforma sectorului bancar (inclusiv listarea unui număr semnificativ de bănci de stat) şi atrăgând investitori străini strategici.

Rezultatul l-a reprezentat o economie cu un sector de export performant, agresiv, care ameninţa existenţa şi sustenabilitatea locurilor de muncă din economia Statelor Unite. În lipsa unui Acord Plaza (prin care SUA impunea Japoniei în anii ’80 să-şi aprecieze puternic moneda proprie – yen-ul – lovind astfel în exporturile japoneze, SUA scăpând astfel de un concurent periculos care le afecta interesele comerciale globale), la presiunea SUA, China a cedat într-o oarecare măsură, însă numai când şi cum a vrut. În consecinţă, şi-a apreciat moneda naţională – yuan-ul – cu doar 2%, ceea ce nu i-a perturbat deloc excedentele comerciale şi nu i-a afectat competitivitatea externă. (Va urma)

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. al Departamentului Interdisciplinar Socio-Uman, Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor