Chopin, inedit

Mă probăluiesc cu luare aminte, parcă pentru a se convinge de bunele mele intenţii. O fac dintr-o ochire, după care se aşază atent pe scaune: bătrânul de-a dreapta mea, în vreme ce bătrâna, după străvechile înţelesuri ale bunei cuviinţe, pe scaunul din spate. Îmi mărturisesc că merg la oraş pentru niscaiva pricini de sănătate. Dar nu sunt prea îngrijoraţi, fiindcă ştiu că totul este în voia lui Dumnezeu. De aici acea împăcare serenă, pe care o citeşti doar pe chipurile acelora dintre semenii noştri trăitori în duhul credinţei. Drept care nu se plâng de nimic şi nu trădează urme de frică. Mă uit la ei cu discreţie şi cu luare aminte. Au feţele albe, frumoase, mâinile muncite, iar straiele simple – doar în alb şi negru -, par lipite firesc de corpurile lor, de parcă ar vorbi despre firea lor împăcată cu Dumnezeu şi cu lumea. Chipurile şi gesturile lor măsurate par să îmi confirme ideea că firescul e despre firea frumoasă.

Din difuzor ne învăluie discret sonurile divine ale lui Chopin – Balada, Nocturna, Poloneza -, bijuterii care întreţin parcă relaţia tainică de încredere ce se instituie între noi chiar din prima clipă. Las muzica să curgă, deşi aş fi fost tentat să îi iscodesc după năravul meu de a afla înţelesuri simple de la oameni adevăraţi şi nesofisticaţi, dar înţeleg repede că nu e bine să mă grăbesc, atunci când întrezăresc interesul lor, la fel de natural ca şi firea acestora, pentru muzica lui Chopin. A fost destul să privesc chipurile lor împăcate şi uşor melancolice, ca să-mi dau seama că muzica divinului polonez era primită natural, de parcă ar fi ştiut-o de când lumea şi ar fi ascultat-o în ceasurile de taină.

Privesc discret în oglinda retrovizoare şi văd cum pe chipul bătrânei se prelinge o lacrimă. Când aceasta ajunge la colţul gurii, bătrâna o şterge discret cu un colţ al basmalei. În clipa în care mi-a surprins privirea indiscretă – iar cum concertul tocmai se încheiase -, bătrâna a prins curaj şi cu vocea tremorând de emoţie a rostit ca pentru sine: „Trebuie să fi fost un om tare supărat cel de a meşteşugit aşa de frumos muzica asta. Dar Dumnezeu, în bunătatea lui, i-a dăruit har, ca să-i arate că îl iubeşte. Vezi, domnule, muzica lui te îmbie să cugeţi la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Câte lucruri minunate nu ne dăruieşte, prin oamenii de El aleşi! Cred că şi îngerii din ceruri sunt bucuroşi să asculte… Doamne Dumnezeule, uite cum m-au podidit lacrimile! Doar eram deprinsă să plâng numai la înmormântări şi în ceasurile de deznădejde. Da, zi-mi domnule dragă, cine a fost cel de a meşteşugit…?”

Îi vorbesc despre viaţa lui tristă şi scurtă, despre prieteniile lui, despre dorul lui sfâşietor pentru patria îndepărtată şi îndurerată, din princina stăpânirilor străine – Polonia. Dar nu apuc să îmi închei succinta incursiune, că bătrâna mă întrerupe tânguitor: „Oh, ştii domnule dragă, bunul meu tată era polonez. A fugit de acolo pe vremea ruşilor. Mereu îmi vorbea despre ţara lui din câmpiile mănoase. Dar niciodată nu s-a mai întors acolo. A murit nemângâiat, cu dorul lui. Pe la noi nu avea cine vorbi limba lui, drept care nici eu nu am deprins-o. Cred că duhul tatei a lucrat, dacă mi-au curs lacrimi. Sărmanului meu tată trebuie să îi fi fost aşa de greu să nu-şi mai vadă ţara! Acum înţeleg mai bine de ce a purtat cu el tristeţea toate zilele vieţii lui. Dar cui să se plângă, bietul de el? Însă uite cum veghează Dumnezeu să nu-i risipim comorile! Da, da, nimic nu e întâmplător în lumea asta! De bună samă şi întâlnirea noastră e tot după voia Lui.” În tot acest timp, bătrânul a vegheat atent şi duios dialogul nostru inedit, fără să scoată o vorbă, doar încuviinţând discret din priviri. De parcă ar fi înţeles că orice ar spune riscă să destrame vraja.

I-am condus pe cei doi bătrâni la policlinică, ne-am îmbrăţişat şi ne-am despărţit ca vechi prieteni. Bătrâna abia dacă îşi stăpânea lacrimile. Nu ne-am mai întâlnit niciodată, dar amintirea acelei întâmplări a rămas la fel de vie ca în urmă cu două decenii.

Mihai Dorin este istoric şi publicist