Caută 
1 MIN
Bineînţeles că nimeni nu se bate pentru Ministerul Educaţiei. Bani puţini, personal dificil. Şi totuşi: e un minister cu încărcătură poetică. Administrează idealuri şi întruchipează lupta titanică dintre societate şi destinul personal. În plus, îşi propune să disciplineze fără succes personaje pitoreşti: profesori idealişti şi trişti, elevi şturlubatici, studenţi boemi. Cum să nu vrei să fii ministru, măcar aşa, de plăcere?
De săptămâni bune, ţara se uită la televizor ca la panaramă cum se coase şi se descoase guvernul. Mize mari, insomnii, miliarde de euro, autostrăzi şi spitale: toate dau năvală pe ecran, lăsând impresia că protagoniştii chiar au ceva de împărţit. Şi, ca de fiecare dată când se schimbă un partid cu altul, sunt discutate principii: liberalism vs. socialism, libertate vs. responsabilitate, Rusia vs. Europa, gaz vs. vânt şi câte altele.
În tot acest vacarm de început de lume, un minister stă în pace şi linişte. Este Ministerul Educaţiei. În urmă cu câţiva ani era Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, dar între timp lucrurile s-au lămurit: cercetarea s-a înfrăţit cu inovarea şi cu digitalizarea, făcându-şi minister propriu. E şi normal aşa: oricum a fost repede uitată lecţia începutului universităţii europene, când educaţia şi cercetarea denumeau, împreună, aventura căutării în comun a adevărului. Acum cercetarea se ocupă în sfârşit cu lucruri importante, precum platformele online. Ea începe şi se termină cu butonul on/off al computerului. Iar educaţia răsuflă şi ea uşurată: era oarecum incomod să tot rişte pe drumul întrebărilor esenţiale. Mai degrabă se ocupă cu chestiuni concrete, precum cumpăratul de table inteligente, desenarea de grafice ale abandonului şcolar sau amânarea reformelor curriculare.
Dar calmul acesta este, totuşi, neliniştitor. Nu se găsesc nicicum măcar doi politicieni care să se lupte pentru acest minister? Chiar e atât de nesemnificativ, că nu naşte chiar niciun scandal? Lupte mari la justiţie, la interne, la agricultură, la finanţe (aici e pe viaţă şi pe moarte). La educaţie, nimic. Parcă nimeni nu vrea să fie ministru aici. Mă rog, aproape nimeni. Când vine vorba de educaţie, lumea devine brusc serioasă: „da, ăsta e domeniul cel mai important. E strategic. Dar acum să revenim la ale noastre”. Iar profesorii rămân trişti, ca nişte domniţe pentru care nu vor cavalerii să se bată la turnir. Sunt, cred, câteva cauze ale situaţiunii. Enumăr, şcolăreşte, doar două.
a. Ţine de matricea stilistică a documentelor programatice ale educaţiei româneşti să fie vagi, fără mize sau măsuri concrete. Drept dovadă, România educată. În 2030, când va fi bine în sistemul de învăţământ, „sistemul de educaţie formează cetăţeni activi”, „profesorii sunt mentori şi facilitatori, veritabili profesionişti în educaţie”, „etica şi integritatea sunt valori care se transmit şi se respectă pe tot parcursul educaţional” etc. Desigur, documentul este unul care vorbeşte principial, dar sub fiecare dintre aceste „deziderate” care se vor împlini peste 8 ani se ascund imense probleme insolubile, cazuri particulare şi surprize. Când nici măcar planurile-cadru nu pot fi gata până la începutul unui an şcolar, ca să nu mai zic de manuale, cum va forma şcoala cetăţenii activi? Orizontul vag, melancolic precum o poezie despre un îndrăgostit sărac, transformă învăţământul românesc într-o aventură fără miză.
b. Cei care „fac parte din sistem”, profesorii, sunt şi ei făpturi onirice. Prinşi între înălţimea copleşitoare a misiunii lor, aceea de a fi învăţători ai neamului, şi mizeria cotidiană a salariilor mici, a muncii la umbra „directivelor venite de la centru” şi a inspecţiilor înfricoşătoare, ajung să înţeleagă reforma educaţiei doar ca reformă salarială. Necesară, dar nu şi suficientă. Scăderea numărului de ore, creşterea autonomiei şcolii în raport cu ministerul, câştigarea demnităţii prin credibilizarea cuvântului lor în societate sunt la fel de importante. Dar inexistente. Cine ar vrea, în aceste condiţii, să conducă un minister care domneşte peste nişte oameni pe care nu-i cheamă nimeni în prime-time la emisiuni? Ca pe antreprenori, de exemplu.
Bineînţeles că nimeni nu se bate pentru Ministerul Educaţiei. Bani puţini, personal dificil. Şi totuşi: e un minister cu încărcătură poetică. Administrează idealuri şi întruchipează lupta titanică dintre societate şi destinul personal. În plus, îşi propune să disciplineze fără succes personaje pitoreşti: profesori idealişti şi trişti, elevi şturlubatici, studenţi boemi. Cum să nu vrei să fii ministru, măcar aşa, de plăcere? Cred că un filosof ar trebui să conducă Ministerul Educaţiei. Altul, nu eu.
Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
