Clasamente şi priorităţi academice

În urmă cu puţin timp, ultima universitate românească prezentă în top Shanghai (Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca) a părăsit clasamentul şi s-a alăturat celorlalte care, din tribună, urmăresc cu veselie şi relaxare cursa care se desfăşoară pe teren. Timp de vreo săptămână şi ceva s-au scris multe articole, opinii şi analize pe această temă. Nu am vrut să îmi spun şi eu părerea atunci, pentru a verifica legea presei care spune că, oricât de crâncen ar fi un subiect, în câteva zile tot trece. Şi a trecut. Nu se mai aude nimic de această dramatică retrogradare, nu s-a schimbat nimic, tristeţea şi invidia s-au şters. Priorităţile s-au schimbat, mediul universitar e concentrat acum asupra cazărilor, a orarului şi a statelor de funcţii: treburi serioase, la firul ierbii, nu orgolii planetare.

Şi totuşi: chiar inactuală cum este, tema trebuie să fie reluată din când în când, ca să nu fie cu totul uitată. Şi câteva observaţii noi sau vechi, dar reformulate, nu au cum să facă rău: dacă nu rezolvă problema, măcar pot contribui ca material pentru o posibilă antropologie a făpturii academice naţionale.

O primă observaţie este aceea că, în privinţa clasamentelor academice internaţionale, cam toată lumea pune, managerial şi strategic, căruţa înaintea boilor. Clasamentele (în special mult-râvnitul Shanghai) măsoară prestigiul corpului profesoral (prin includerea laureaţilor Nobel, Fields etc.), vizibilitatea cercetării (vestitele citări şi măreţii factori de impact), impactul inovaţiei dezvoltate în universitate asupra societăţii. Ce înseamnă asta? Că universităţile (despre cele româneşti vorbesc în special, dar nu e doar cazul lor) vânează celebrităţi, citări şi brevete nu pentru că le-ar păsa de ele, ci pentru că toate acestea le ajută să apară cândva în top Shanghai. Aşadar, ceea ce ar trebui să fie doar o consecinţă este luat drept scop. Topul e mai important decât performaţa care duce la el. Dacă încă din primele clase, elevii sunt învăţaţi că a participa la competiţie e mai important decât a urca pe podium, dascălii lor procedează exact invers: găsesc tot felul de modalităţi pentru a viza podiumul chinezesc şi în loc să îşi facă, în mod firesc şi liber profesia, devin aprigi vânători de puncte şi procente. Rezultatul: retrogradarea, mai devreme sau mai târziu.

O a doua observaţie este că prin această „competiţie” se produce o dură selecţie a domeniilor şi a mizelor cercetării. De exemplu, Filosofia sau Teologia nu sunt „indexate” în top Shanghai. Ele nu intră în cursă, deşi au născut, împreună cu puţine alte domenii, ideea de universitate în sine. La fel, în competiţiile naţionale, traducerile din limbi vechi sau rare nu primesc finanţare, pentru că nu sunt, în mintea managerială rătăcită de astăzi, activităţi de cercetare. Studierea ştiinţifică a industriei ospitalităţii, în schimb, este. Şi foarte bine că se studiază, dar exclusivitatea deţinută de domenii „cu impact” în cursa pentru bani şi faimă academică este, pentru formarea interioară a tinerilor studenţi, pur şi simplu strâmbă. Rezultatul: retrogradarea, mai devreme sau mai târziu.

O a treia observaţie este că, cel puţin în România, orgoliile patrimoniale sunt mai importante decât interesul studenţilor. În top Shanghai sunt competitive universităţile mari, cu multe domenii, centre de cercetare, studenţi, cadre didactice şi cercetători. Pe plaiurile noastre s-a ajuns la concluzia definitivă că e mai bine să fie într-un oraş cinci universităţi decât una singură. Fiecare cu rectorul ei, desigur, pentru că toţi sunt de fapt unici şi de neînlocuit. A se slăbi cu interdisciplinaritatea, cu crearea specialităţilor duble sau triple pentru studenţi, care ar putea conduce la o mai bună înţelegere a lumii şi la o mai bună pregătire pentru viaţă! Fiecare se joacă în faţa blocului unde stă, ca să păstrăm o evidenţă mai clară! În absenţa acestei smerite renunţări la putere din partea „celor mari”, punctele pot fi obţinute de altundeva: din cercetarea „celor mici”, stimulată prin ameninţări şi recompense băneşti. Rezultatul: retrogradarea, mai devreme sau mai târziu.

Mai sunt multe de spus. Esenţial este însă nu să fie multe, ci dese: o picătură, chinezească precum topul în care toată lumea vrea să fie, care să transforme cu cadenţa ei pisăloagă felul de a gândi al celor care nu au înţeles încă nimic din filmul Operaţiunea Monstrul.