Cloruţ Ferdinamnam

De Florii, în al doilea an de pandemie, mi-am sunat amicul de la Facultatea de Chimie, profesorul Floruţ Ferdinamnam, pentru a-l felicita de ziua numelui. Pentru prima oară, am făcut-o cu inima strânsă. Fiind pandemie, nu ne mai văzuserăm de multă vreme şi nici nu mai vorbiserăm la telefon, copleşiţi de activităţile online. Aflasem însă că, prin vară, Floruţ îşi schimbase numele, prin hotărâre judecătorească, în Cloruţ. Era acum profesorul Cloruţ Ferdinamnam. Am bănuit că, în postură de chimist devotat, îşi dorise o simbioză metaforic-elocventă cu domeniul lui profesional, alegând onomastic, iată, un element fundamental din tabloul lui Mendeleev – clorul. În ciuda redefinirii identităţii sale totuşi, m-am gândit că nu ar fi fost normal, actualmente, să nu-l sun, fie şi în amintirea vechiului său apelativ, Floruţ. Mi-a răspuns cu tristeţe în glas. Mi-a mulţumit, cu jumătate de gură, că mă gândisem la el, iar apoi, fără să întreb eu nimic, a adăugat mohorât: „Ştiu că mă crezi nebun. Cum să-l cheme pe unul, benevol, te întrebi, Cloruţ, după ce s-a numit Floruţ? Ei bine, află că prenumele meu în acte a fost, la început, Cloruţ, nu Floruţ. Ce se întâmplă acum e de fapt o revenire la identitatea mea iniţială, din primul certificat de naştere, eliberat de Republica Socialistă România în 1966, aceea de Cloruţ Ferdinamnam. M-am născut într-un cătun moldav, de cîmpie, unde se bea vin de buturugă în loc de apă. Taică-meu, cînd m-am ivit în lume, a fost trimis de maică-mea la Sfatul Popular cu indicaţia precisă să mă treacă în acte Floruţ. Floruţ Ferdinamnam. Era amiază când a ajuns acolo, aşa încât şi el, şi funcţionarul responsabil cu certificatele, Nea Buşică Dogaru, îşi astâmpăraseră deja setea matinală cu asupra de măsură. Amândurora li s-a părut că Floruţ ar fi nume de scapete şi au decis împreună, cu pupături prelungi şi îmbrăţişări succesive, să mă cheme Cloruţ. Am dus povara acestui prenume până la majorat, suportând zeci de ironii ale copiilor pe teme cu eprubete, acizi şi toalete dezinfectate. Într-un anume sens, cred că de aceea am şi dat la Chimie în 1985 (şi nu ca să mă pun bine cu Elena Ceauşescu, după cum se credea despre întreaga noastră breaslă înainte de 1989). Fusesem predestinat să ajung chimist de oracolul bahic din minusculul Sfat Popular al satului meu natal, moldav, de câmpie!”

După o scurtă pauză anamnetică, Cloruţ-Floruţ şi-a reluat povestea: „La facultate, stăpân în sfârşit pe destinul meu, mi-am schimbat numele. Am devenit Floruţ, aşa cum m-aţi cunoscut voi toţi în ultimele patru decenii şi aşa cum îşi dorise biata maica-mea să mă cheme. Cum să fi fost studentul Cloruţ de la Chimie, Dumnezeule mare?! Lucrurile au mers strună ulterior, nu am cum să mă plâng. Până când, prietene, în timpurile noastre moderne, m-a pus Sfântul să-mi deschid un cont pe Facebook. Mi-am ascuns ziua de naştere, dar am uitat de Sărbătoarea Floriilor. Urgie, tată, urgie! În fiecare an, mii de urări, mii de felicitări, mii de imagini viu colorate şi expresive, mii de de inimi roşii explodându-mi în faţă! Pentru mulţi ăsta este, cred, un experiment simpatic, dar eu, la fel ca tine, sunt un maimuţoi educat cu disciplina de fier a comunismului. Am simţurile răspunderii şi politeţii încrustate pe scoarţa cerebrală. Nu dormeam, dacă, pe lângă activarea butonului de like, nu răspundeam şi elaborat fiecărui mesaj de felicitare, cu recunoştinţă şi plecăciune. Chestiunea a avut două consecinţe teribile. Prima – am dezvoltat un sindrom obsesiv-compulsiv. Creionam în cap numai discursuri de mulţumiri, vedeam formule de gratitudine pretutindeni, trăiam senzaţia că pereţii ar fi fost tapaţi cu inimioare şi bucheţele de flori ce zvâcneau neîncetat. A doua – am făcut un soi de tetanie. Mi-au înţepenit, mi s-au încovoiat, mi s-au încârligat degetele (de la atâte like-uri), încât parcă mi-ar fi crescut gheare. Familia fugea de mine, iar soacră-mea mă stropea cu agheasmă periodic. Ajunsese chiar la ideea de a consulta un exorcist. Doctorii nu m-au ajutat. Mi-au sugerat să-mi închid contul de Facebook, dar nu am putut, omule, nu am putut. Sunt dependent de el ca de un drog devastator. Ca atare, singura soluţie a fost revenirea la numele hărăzit cândva de aştrii beţivanilor – Cloruţ. Am făcut pasul vara trecută. Mă cheamă din nou, ca în copilărie, Cloruţ Ferdinamnam. Câteva săptămâni am reuşit să fiu mai optimist, gândindu-mă la viitoarele Florii, adică la cele de faţă (când tu ai hotărât să mă suni, deşi aici nu locuieşte nici un Floruţ). Apoi, pe 7 noiembrie, momentul sublimei sărbătoriri a Revoluţiei Bolşevice, dezastrul s-a produs! Au venit iarăşi, cu miile, mesajele de felicitare! Încă din 1987, aceasta e, se pare, Ziua Internaţională a Chimiei. Cloruţ-ul meu a răspuns perfect împrejurării. Nu am mai putut fi stăpânit. Soacra-mea m-a lovit cu crucea în cap şi a aruncat pe mine mujdei de usturoi. Dacă nu intrau brancardierii de la Ambulanţă pe uşă, îmi bătea şi un ţăruş în piept.”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi