Comunismul: persistenţa răului

După cele trei volume din monumentala Istorie mondială a comunismului, Thierry Wolton ne propune o meditaţie asupra originilor, cauzelor, ipostazelor şi consecinţelor fenomenului pe care îl consideră cel mai teribil, prin numărul uriaş de victime în primul rând, din istoria omenirii: cartea, apărută în urmă cu câteva săptămâni la editura Grasset, se intitulează A gândi comunismul (Penser le communisme). Dacă Istoria impresiona mai ales prin bogăţia datelor, de data aceasta Wolton dovedeşte o remarcabilă capacitate de sinteză: demonstraţia e limpede, de o ireproşabilă rigoare, argumentele sunt de o convingătoare claritate. Demersul său e cu atât mai merituos, cu cât autorul ştie bine (revine în carte de mai multe ori asupra acestui punct) că actualmente avem a face, în cazul comunismului, cu o amnezie voluntară, ce prelungeşte orbirea celor care s-au lăsat înşelaţi, în secolul trecut, de idealurile mincinoase ale doctrinei care promitea un „viitor luminos”.

Primele capitole reconstituie etapele premergătoare constituirii doctrinei comuniste. Marxismul pretindea că oferă cheia miraculoasă graţie căreia istoria poate fi nu numai explicată, ci şi controlată, dirijată. Ce contează e că teoria marxistă a fost invalidată încă din secolul al XIX-lea (nici un stat industrializat nu a fost sedus de idealurile comuniste): doctrina a rămas extrem de influentă, mai ales că promitea stabilirea relaţiilor de egalitate între oameni. Lenin a creat partidul totalitar care, cucerind puterea, a instaurat o dictatură necruţătoare. Acest model a fost apoi aplicat peste tot unde s-au instalat regimuri comuniste, întotdeauna prin forţă şi prin violenţă, niciodată prin alegeri libere. Doctrina comunistă se impune ca o nouă religie, cu adepţi fanatici capabili să controleze masele de manevră. Duşmanul comunismului, ca şi al fascismului şi al nazismului, este liberalismul sau, altfel spus, societatea capitalistă democrată. Printr-o operaţiune propagandistică de amploare şi profitând de o serie de împrejurări istorice, comuniştii au reuşit turul de forţă să prezinte ideologia lor ca fiind una progresistă, umanistă, singura în măsură să se opună fascismului. De aici şi ideea, răspândită şi astăzi, că anticomuniştii fac jocul fasciştilor şi al extremei drepte. Succesul comunismului, consideră Wolton, se explică şi prin instrumentalizarea urii. Derivând din invidie (sentiment larg răspândit), ura generează violenţă şi a fost motorul luptei de clasă, principiul central al ideologiei comuniste, care a justificat cele mai abominabile crime şi masacre.

De ce încă mai supravieţuieşte ideea comunistă, de ce nu ne-am despărţit total şi radical de trecut? Sunt mai multe explicaţii, unele inspirate de psihanaliză: evităm să vorbim despre un ideal pierdut aşa cum ne e foarte greu să evocăm o persoană apropiată dispărută recent; cel dispărut ne apare, retrospectiv, mai bun, mai măreţ decât era în realitate; suntem tentaţi să dăm vina pe alţii – în speţă pe capitalism şi pe liberalism. Utopia, aşadar, rămâne prezentă, una dintre consecinţe fiind banalizarea crimelor comunismului. Să nu uităm, de asemenea, că există încă state comuniste, chiar dacă în cazul Chinei e vorba de o combinaţie – cine o credea posibilă? – între un sistem politic rigid şi o economie capitalistă; cât de viabilă va fi această combinaţie, nu putem şti.

Capitolul final „Moştenitorii istoriei”, cuprinde cele mai incitante pagini. Vedem astfel că multe comportamente politice au rămas impregnate de reflexele pe care le-au impus odinioară comuniştii. Politicieni, militanţi şi ideologi se auto-proclamă ca făcând parte din tabăra binelui, ceea ce le permite să diabolizeze „forţele răului”. După primul război mondial, puterea sovietică era pe punctul să se prăbuşească: a fost atunci salvată de americani, care au trimis grâne şi maşini agricole, graţie cărora ruşii au depăşit foametea devastatoare. Povestea s-a repetat în China: ruinată de aberaţiile maoiste, China a devenit o uriaşă piaţă de desfacere pentru americani, care au investit sume colosale. Practicând la scară mare furtul tehnologic, beneficiind de o forţă de muncă nelimitată, chinezii au devenit o mare putere, reprezentând astăzi, crede Wolton, cea mai gravă ameninţare pentru Occidentul democratic. Islamismul terorist s-a dezvoltat şi el pe un teren propice, în ţări unde a acţionat o foarte intensă propagandă antiimperialistă; în plus, „comunismul şi islamismul au în comun voinţa de a propune acelaşi viitor tuturor oamenilor, cu reguli universale menite să-i conducă de-a lungul întregii vieţi, sub autoritatea unei ideologii unice sau a lui Allah”. Filiaţia stângistă este evidentă în cazul noului terorism intelectual – indigenismul, neofeminismul, ideologia „woke”, ecologismul delirant etc., etc. Dată afară pe uşă, ideologia comunistă intră pe fereastră, şi nu numai pe una, ci pe mai multe ferestre, pe care – din neglijenţă? din inconştienţă? din pornire masochistă? – le-am lăsat deschise.

Lucidă, neocolind nici un subiect „delicat”, cartea pune – după mărturisirea autorului – punct final cercetărilor pe care Wolton, timp de decenii, le-a consacrat comunismului. Modul exemplar în care s-a investit în această deloc comodă misiune merită toată admiraţia noastră.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor