Concordia în ruină

24 ianuarie e, de mai bine de un secol şi jumătate, un motiv de bucurie şi sărbătoare la Iaşi şi de indiferenţă la Bucureşti, deşi, în realitate, ar trebui să fie invers. Stratagema balcanică prin care atunci am driblat prevederile „legislaţiei europene” forţând, printr-un artificiu, unirea celor două principate a avut, şi continuă încă să mai aibă şi azi, un efect normativ pentru modul în care acceptăm regulile stabilite de arbitrii europeni. Creativi, „originali”, inovând spectaculos şi când trebuie să construim de facto ceea ce nu era prevăzut de jure, dar şi atunci când conformarea riguroasă la reguli comun asumate ne-ar aduce un spor de credibilitate şi ne-ar stabiliza viitoarele poziţii de negociere. Putem deci spune, fără tăgadă, că nu totdeauna dibăcia de a răsuci ceea ce părea net şi clar asumat ne e de folos. Mai ales în politică!

Însă acum mai bine de un veac şi jumătate, abilităţile de negociere ale elitei moldovene cu cea valahă şi canalele de organizare şi susţinere ale francmasoneriei europene, adusă la noi de paşoptişti, au fost benefice din punctul de vedere al coagulării statului modern numit, din 1862, România. Un proces istoric început curajos de Alexandru Ioan Cuza, gândit şi orchestrat instituţional de Mihail Kogălniceanu, credibilizat de Carol I şi articulat diplomatic de Brătieni care a durat şase decenii până când să fie desăvârşit de Regele Ferdinand şi Regina Maria. Un succes istoric de nedepăşit, din varii motive, pe care, cu încăpăţânare, ieşenii nu obosesc să-l celebreze în ciuda faptului că oraşul lor, capitală europeană înainte de 1859, a fost tragicul perdant al acestei lecţii de altruism politic în favoarea interesului naţional.

Dincolo de retorica patriotardă, inevitabilă aici, din astfel de celebrări nu rămân, în fond, decât imagini disparate care scurtcircuitează viu, asemenea unui flash de neuitat, memoria colectivă sau amintirile noastre fugare, dar care dau consistenţă istoriei. Dacă un astfel de moment poate fi renăscut narativ, dacă se constituie în poveste, fie ea exemplară sau marginală, putem spune că are datele necesare de a fi transmis mai departe ca o istorioară ce se adaugă altora la nesfârşit în masa imporantă de detalii, fapte, personaje şi poveşti numită Istorie. Câteodată aceste mici fragmente salvate de la uitare au tâlcul lor. Bunăoară, iată ce îmi vine rapid în minte când mă gândesc la fastul şi mândria cu care autorităţile ieşene împreună cu clasa politică locală (care a obţinut ieftina satisfacţie ca această zi să fie considerată zi naţională) celebrează, an de an, acel moment care a generat construcţia României moderne, independente şi apoi complete:

Întâi şi întâi, enervanta desemnare derogatorie a acelui moment istoric drept „mica unire”. E o batjocură implicită, transformată perfid în clişeu rostogolit nu numai de inepţii comentatori ai televiziunilor, ci şi de oameni care, fără să se gândească prea mult, preiau necritic această formulă. E o locuţiune care se situază perfect în strategia de marginalizare şi discriminare a Moldovei asumată de conducerea centrală de mai bine de un veac şi jumătate. Apoi, e suficient să priveşti hărţile actuale ale investiţiilor din România pentru a vedea că vechiul principat, astăzi alcătuind aproape un sfert de ţară, este constant şi premeditat lăsat în sărăcie şi ignorat premeditat de guvern. Autostrăzile, stadioanele, infrastructura medicală şi volumul de investiţii sunt, cinic, îndreptate doar spre partea de vest a ţării asta după ce, inevitabil, Bucureştiul şi-a tras partea leului. Am văzut cu stupefacţie zilele trecute cum celebrul domn Rafila, un ministru incompetent şi controversat, asupra căruia planează o mulţime de suspiciuni de corupţie, a tăiat dezinvolt finanţarea necesară celui mai important centru de excelenţă pentru chirurgia cardiacă din toată regiunea, ştergând Institutul de Cardiologie înfiinţat de reputatul şi regretatul profesor Georgescu şi condus astăzi de o celebritate a domeniului, profesorul Tinică, din Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă finanţat din banii Uniunii Europene. Este un afront inimaginabil adus cetăţenilor din toate cele opt judeţe ale Moldovei, condamnaţi senin de un politruc suficient la moarte. Deşi eu sunt, ca principiu, un om echilibrat şi diplomat, nu m-aş sfii să propun ca acest personaj sinistru, vremelnic ministru al sănătăţii, să fie declar persona non grata în toate aceste judeţe. Nu în ultimul rând, despre autostrada „unirii” Moldovei (inclusiv Chişinăul) cu Ardealul şi despre urgenţa realizării acestei conexuni cu Occidentul, vitală pentru firme şi care frânează investiţiile în toată această parte a ţării care susţine prin impozite dezvoltarea şmecherească a altora, nici nu-mi mai vine a zice ceva. De scârbă!

Ceea ce nu împiedică, o dată pe an, turismul propagandistic al politicienilor prin Piaţa Unirii. Cu fulare, cu pancarte, cu susţinători aduşi cu autobuzul, cu promisiuni. O masă compactă, asemănătoare, dar cu echipamente de joc de culori diferite, care colaborează în vestiar foarte bine, deşi pe teren se mai faultează artistic aşa, pentru deliciul tribunelor. Ai zice chiar că spiritul unirii domină şi că lecţia depăşirii intereselor meschine, de partid, pe care încercase să o predea colonelul Cuza (care semna, totuşi, drept domnitorul Alexandru Ioan) a avut, finalmente, ecou. Toţi vorbesc cu pasiune, cu înflăcărare, cu răspundere civică. Toţi iubesc poporul şi Iaşul şi nu am avea în principiu nimic împotrivă să-i iubim şi noi dacă nu ar fi, săracii, loviţi de o necruţătoare boală: cum se suie în mercedesuri, uită de nevoile reale ale votanţilor de pe aici. Uită de datoria neonorată de mai bine de un veac şi jumătate faţă de Iaşi. Uită de obligaţiile pe care le au faţă de fosta capitală a Principatului Moldovei care s-a sacrificat pentru bunăstarea şi propăşirea Bucureştiului. Uită de înflăcărare, de vorbe frumoase, de promisiuni. Nu, nu uită de tot, doar pentru un an. Apoi, aerul rece şi înviorător al Pieţii Unirii îi trezeşte din nou la realitate şi simt o irepresibilă nevoie să vorbească la microfon despre concordie, despre unire, despre stat unitar, despre patriotism şi apărarea gliei (că mi-e şi frică să întreb, în contextul agresiunii porceşti ordonate de şobolanul de buncăr de la Moscova, care e nivelul de înzestrare al Brigăzii 15 Mecanizate „Podul Înalt”, cea subordonată Clujului!). Dar toţi cuvântă cu pasiune. Cu înflăcărare. Cu răspundere civică lăsându-ne visători şi uimiţi în piaţă. Până anul viitor.

Post scriptum. Cât despre câte parale dau valahii pe „mica unire” nimic nu e mai expresiv decât cum au ei grijă de Hotelul „Concordia” din Centrul Vechi, locul unde, pe 24 ianuarie, a fost ales, după acerbe negocieri, colonelul Alexandru Ioan Cuza drept domnitor şi al Ţării Româneşti. Uitaţi-vă pe internet ca să vă convingeţi.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor