Condamnaţi la resemnare?

Cei care vorbesc despre resemnarea în faţa destinului ca trăsătură specifică a românilor iau drept reper absolut Mioriţa. Sigur, orice generalizare este riscantă, dar nu e mai puţin adevărat că regăsim fatalismul în cele mai variate şi mai improbabile ipostaze. Îl vedem astfel tratat în cheie comică de către Caragiale, în minunata schiţă intitulată Tren de plăcere. Familia Georgescu, adică soţul, soţia, odorul de cinci anişori şi soacra domnului Georgescu (mama „mamiţichii”) iau „trenul de plăcere” (primii trei călătorind la clasa întâi, soacra la clasa a treia) şi merg la Sinaia (pentru un weekend? conceptul nu exista încă), unde – constatăm nu fără uimire – era o aglomeraţie cam ca în zilele noastre. Pe scurt, ajunşi la Sinaia, familia ia o birjă, iar mama soacră e trimisă pe jos să-şi găsească o cameră ieftină. Din acest punct începe o suită de întâmplări de un haz nebun, amintind de gagurile în cascadă din filmele mute. Ore întregi, dl Georgescu îşi caută, pe de o parte, consoarta şi copilul, iar pe de alta pe mama soacră care dispăruse împreună cu preţiosul coş cu de-ale gurii. Ajunge dl Georgescu într-un loc, în parc, la hotel Manolescu ori la hotel Oppler etc., şi de fiecare dată, „fatalitate!”, exclamă naratorul, persoanele în cauză tocmai trecuseră pe acolo şi plecaseră altundeva. Aşa că, în final, dl Georgescu o va regăsi pe soacră, cu tot cu acel coş plin de bunătăţi, şi vor lua cina împreună, iar madam Georgescu va petrece o noapte de neuitat cu nişte prieteni întâlniţi întâmplător şi cu şarmantul locotenent Mişu, care cântă dumnezeieşte menuetul lui Paderewski, cel pe care îl intonează şi fanfara în parc („Ah! Mamiţo! menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc!…”). Exclamaţia „fatalitate!” apare de nouă ori în text (sper să fi făcut corect numărătoarea). Cum să nu crezi în forţa destinului?

Fatalismul s-a insinuat, aşadar, în viaţa de toate zilele, dar şi acolo unde, în mod normal, n-ar trebui să fie loc pentru patetice – şi, în definitiv, comode – lamentări. Politica a devenit un spaţiu privilegiat al celor care se complac în postura de victime sigure şi care dau vina pe alţii când la mijloc e de fapt propria lor neputinţă.

După ce, prin demiterea guvernului Orban, a devenit imposibilă într-un viitor apropiat alegerea primarilor în două tururi, bocitoarele de serviciu ne-au înştiinţat că mai toţi primarii PSD vor rămâne în funcţie, în frunte cu primarul Bucureştiului, Gabriela Firea. Realegerea acestei ţaţe de o vulgară agresivitate, arivistă incompetentă, secondată de un individ – primarul adjunct – de o bădărănie scandaloasă, pentru care într-o ţară civilizată ar fi fost trimis urgent la tribunal, ar fi, prin urmare, o fatalitate! Acesta e nivelul bucureştenilor, aşa le trebuie. Ar exista totuşi o soluţie, anume ca PNL-USR-PLUS, eventual şi PMP, să prezinte un candidat comun. Acest nobil deziderat devine, pe zi ce trece, o ipoteză ştiinţifico-fantastică. Până una-alta vedem că, deşi formează o alianţă, USR şi PLUS au anunţat fiecare un candidat propriu, pe Nicuşor Dan şi, respectiv, pe Vlad Voiculescu. Cum se va ajunge la alegerea unuia dintre cei doi postulanţi? Deocamdată plutim în ceaţă. Nicuşor Dan vrea trei dezbateri televizate care, adaugă el, ar fi putut avea deja loc, dar colegul de la PLUS le-a refuzat. Unul crede în sondaje, celălalt cere adoptarea altor criterii de departajare. Unde mai pui că ar urma – presupunând că alianţa se va decide asupra unui candidat – o altă etapă, a tratativelor cu PNL, care exclude să nu aibă un candidat propriu la primăria capitalei. „Fatalitatea face în aşa fel încât luăm întotdeauna prea târziu hotărârile bune”, sună un aforism al lui Oscar Wilde. Nu alta, sunt sigur, este situaţia în mai multe mari oraşe din ţară. Cum se va face departajarea la Iaşi între candidatul PLUS, Liviu Iolu, şi candidata USR Cosette Chichirău? Învingătorul va accepta să negocieze cu candidatul PNL, care va fi el? Mister. Iată cum diviziunile partidelor anti-PSD şi indolenţa alegătorilor pot duce la rezultate dezastruoase.

Încă un exemplu: modificarea la legea Educaţiei, modificare propusă de un personaj sinistru, Liviu Pop, prin care se elimină prevederea ce le interzicea rectorilor să aibă mai mult de două mandate succesive. Lasă că s-au găsit destui rectori care, urmând exemplul luminos al Ecaterinei Andronescu, au folosit diverse stratageme şi au încălcat legea, profitând şi de poziţiile politice ocupate la un moment dat. Profesorul Mircea Miclea, fost ministru al Educaţiei, a semnalat – într-o acidă şi pertinentă intervenţie – câteva dintre tertipurile utilizate de-a lungul anilor de către rectori care nu voiau cu nici un chip să se reîntoarcă printre muritorii de rând. Ideea ar fi că, de acum înainte, Tudorel Toader la Iaşi, Valentin Popa la Suceava, Daniel Breaz la Alba Iulia, Ramona Lile (plagiatoare dovedită) la Arad, Remus Pricopie la SNSPA, Mihnea Costoiu (marioneta Ecaternei Andronescu) la Politehnica bucureşteană etc., etc. se vor eterniza, fără probleme, pe fotoliile lor. Mă întreb din nou: trebuia să acceptăm acest lucru ca pe o fatalitate, deşi, totuşi, comunitatea academică ar putea reacţiona şi tranşa lucrurile prin vot? Cea mai păguboasă opţiune este de a încrucişa braţele şi a aştepta, precum în binecunoscuta poveste, căderea drobului de sare: or, acesta nu cade, ci stă acolo sus, sfidându-ne şi otrăvindu-ne existenţa.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor