Confuzia criteriilor

O ştire de luni, 5 februarie, suna aşa, pe Antena 3: „Premiat la Cannes, huiduit în România”, urmare a întreruperii proiecţiei filmului 120 de bătăi pe minut, la Muzeul Ţăranului Român, de către un grup de protestatari, creştini-ortodocşi, care au cântat cântări bisericeşti şi Imnul României. Nu e prima oară când apar astfel de reacţii şi nu oriunde, ci la acelaşi pomenit Muzeu, poate nici acest „detaliu” chiar lipsit de tâlc. Veţi zice, încă un episod dintr-o ceartă de durată şi de proporţii, depăşind neîndoielnic domeniul artei (nu numai al filmului), până acolo încât să genereze o întreagă mişcare, susţinută de Biserică, ce pledează pentru definirea căsătoriei în Constituţie şi va conduce, probabil, şi la un referendum pe tema recunoaşterii de către stat a „mariajului” gay. Adevărul e că astfel de confruntări de mentalitate, tocmai pentru că implică şi ideologii, şi tradiţii, ca şi nu puţine excese, confuzii şi prejudecăţi, ar merita să ne scoată din blazarea simplistă sub semnul căreia în mintea multora se amestecă lucrurile, într-o continuă licitaţie de deformări şi erori simetrice.

Am scris despre filmul în discuţie, când cu Les Films de Cannes a Iaşi (proiectate la Ateneu, o iniţiativă generoasă a regizorului Cristian Mungiu), apreciind, ca şi acum, mai ales caracterul de ficţiune cinematografică, inspirată din realitate, evident combativă, până la denunţarea, în siajul filmului politic, a conexiunilor între interese corporatiste şi ipocrizia politicianistă. Totul fiind subordonat vehemenţei acuzatoare în apărarea dreptului la viaţă şi tratament medical subvenţionat de stat, pentru bolnavii de SIDA din minoritatea sexuală gay. Estetic, filmul evoca implicit bătăliile pentru adevăr, în arte, nu numai pe pelicule. Se ştie ce bătălii s-au dat pentru abordarea sexualităţii în literatură şi cinema, în special, o pledoarie pentru un realism care să nu cenzureze pudibond imaginea lumii şi a omenescului. Au avut câştig de cauză, în reacţia legitimă faţă de, de pildă, măsurarea lungimii sărutului pe ecran şi alte asemenea încorsetări ridicole. Rezultatul a fost detabuizarea sexului, în roman, în film, în arte, însă nu cu gândul la libertatea „estetică” a vreunor viitoare Cristine Nemerovski şi a altor asemenea epigoni întru „curaj”. În receptivitatea unui receptor exigent (dar nu pudibond) încap „alături” unul altuia şi Mrs. Ramsay a Virginiei Woolf şi „vulgarul” (în ochii ei) Leopold Bloom al lui James Joyce. Imaginea erosului în filmul de artă nu are nimic a face cu afrodisiacele pelicule XXX. Şi arta autentică a ştiut să găsească şi antidotul degradării libertăţilor ei, dovadă ironia din Casanova di Fellini.

M-a frapat dedesubtul străveziu al montajului retoric „Premiat la Cannes”, în contrast cu „huiduit în România”, de o îngroşare retorică evidentă. Şi asta nu neapărat în „huiduit”, ci în aparent obiectivul „Premiat la…”. De unde vine îngroşarea? Din pierderea nuanţelor sacrificate unei polarităţi schematice: o Românie opacă, obtuză de-a dreptul vs. „Cannes”, cu prestigiul de mare Festival al filmului de artă. Dar 120 BM nu este , sub raport estetic, o capodoperă. Nici vorbă, e un film puternic ca vehemenţă, însă la aceeaşi ediţie au fost filme superioare lui în ochii a nu puţini oameni din breaslă. În fond, nici juriile nu sunt chiar infailibile (la Cannes, la Oscar, la Nobel…), mai ales că nu rareori palmaresul e influenţat puternic de ideologii, de curenţi (nu curente) ai mentalităţilor dominante, de factori conjuncturali (gen „Metoo”) cu efect viral, inclusiv în deliberări. Aşa că „Premiat la Cannes” sună tare superficial şi provincial, în context, ca admiraţie totală, nedispusă să se mai „încurce” cu niciun fel de nuanţări. Mă rog, de ce n-am avea dreptul să le cerem televiziunilor, fie ele şi „de ştiri”, măcar un dram de scrupul în discernere şi argumentaţie, semn de cultură?

Dar pe celălalt versant, al „huiduielilor” dintr-o Românie atât de… primitivă şi încuiată, cum ni se sugerează, cum stau de fapt lucrurile? Păi, ni s-a dat un citat de pe blogul lui Tudor Giurgiu, un nume proeminent în breaslă, ceva despre „gaşca” protestatarilor, aşa că atenţie la reacţia faţă de reacţiile altora! Dacă tot este să se discute mai inteligent şi cu un real rost despre o atare situaţie, e evident că proiecţia unui film de nivel estetic onorabil ca 120 BM nu are de ce să fie blocată, împiedicată, întreruptă de nimeni, orice ar fi. Cu o excepţie, totuşi, care merită şi ea atenţie, chiar una deosebită. De ce să se aleagă pentru filmul „cu tematică gay” tocmai Muzeul Ţăranului Român, cu semnificaţia esenţială a acelui spaţiu, simbolic prin excelenţă pentru Tradiţia românească?! Nu se întrevede oare chiar nicio intenţie sfidătoare într-o asemenea ciudată potriveală? Lumea românească s-a obişnuit de la o vreme cu marşurile/ paradele diversităţii, se fac presiuni europene să se legitimeze mariajele gay şi în unele state mai de avangardă ele sunt chiar oficiate în biserică. Totuşi, nu e cazul să i se impună niciunei ţări din Europa sau din lume vreun atare tăvălug uniformizant, o treabă în care recursul la referendum ar fi, până la urmă, de înţeles. În acelaşi timp e firesc ca Biserica să reacţioneze împotriva unor asemenea tendinţe, instituţional şi prin credincioşii ei, care nu sunt neapărat o „gaşcă”. Până una alta, e de remarcat că, de ambele părţi, confuziile de planuri şi de criterii nu pot decât să acutizeze, artificial, tensiunile.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar