Conservarea textelor vechi între diortosire şi editare ştiinţifică* (I)

O problemă majoră a filologiei moderne româneşti o constituie editarea vechilor texte ale culturii naţionale. Dificultatea specifică a acestei importante activităţi ştiinţifice este produsă de necesitatea de a transpune textele româneşti vechi din grafia chirilică tradiţională (generală în secolele al XVI-lea – al XIX-lea în cultura română), în grafia latină modernă, adoptată oficial la jumătatea secolului al XIX‑lea. Una dintre sarcinile filologiei româneşti, de la Timotei Cipariu şi B.P. Hasdeu, până la Ion Gheţie şi Nicolae A. Ursu, a constat în încercarea de formulare a unor principii, tehnici şi proceduri convenabile şi adecvate ale paleografiei româno-chirilice, care să servească celor două obiective asumate, şi anume, pe de o parte, acela de a face conţinutul textelor vechi accesibil cititorului modern, lipsit de o instrucţie specială şi de exerciţiu paleografic, şi, pe de altă parte, acela de a conserva autenticitatea primară a acelor texte. Acest ultim deziderat s-a dovedit în timp mai greu de atins, foarte multe dintre aşa-zisele ediţii de texte vechi tipărite în ultima sută de ani fiind minate, în grade diferite, de alterarea, din punct de vedere al expresiei, a limbii originare, fie în sensul unei arhaizări forţate şi nejustificate, fie, dimpotrivă, în sensul unei modernizări la fel de neavenite şi de dăunătoare.

Evangheliarul lui Antim Ivireanul (1697)

Editarea, cu adevărat ştiinţifică, a unui text românesc vechi, reclamă, pe lângă abilităţile paleografice menţionate, şi competenţe multiple, între care mai importante sunt cele de istoria limbii române, dialectologie românească, gramatică şi fonologie istorică a limbii române, stilistică istorică şi traductologie, la care se adaugă, la modul ideal, cunoaşterea limbilor slavonă, greacă şi latină. Este nevoie, altfel spus, de o specializare strictă a celor care se încumetă să se apropie de un text vechi cu intenţia de a-l edita! Or, în realitate, întâlnim la tot pasul o sumedenie de „ediţii” dezastruoase, iniţiate şi puse în practică de persoane lipsite de orice vocaţie sau legitimitate ştiinţifică. Din nefericire, nu rareori, asemenea sub‑produse editoriale apar pe piaţă cu girul legitimator al unor instituţii academice sau eclesiastice. Incompetenţa este asociată uneori naivităţii şi „bunelor intenţii”, alteori unor scopuri mercantile sau „de reprezentare”.

Lucrurile se complică şi din cauza unei frecvente confuzii între editare şi diortosire. Diortosirea, după cum indică şi etimonul grecesc al acestui vechi împrumut, curent mai ales în stilul bisericesc, este operaţia legitimă, necesară şi binevenită, de adaptare lentă şi prudentă, la dinamica evolutivă a limbii naţionale, a textelor de cult propriu-zise, operaţie supravegheată cu atenţie de Biserică. Zecile de ediţii sucesive ale Liturghierului, Psaltirii, Apostolul, Evangheliarului, Mineelor etc. îşi păstrează astfel, constant, nu doar conformitatea dogmatică necesară, ci şi prospeţimea stilistică şi autenticitatea istorică. Repet, diortosirea este legitimă doar în privinţa cărţilor de slujbă. A supune toate textele vechi, nu doar pe cele cultice, adaptării şi „diortosirii” auto-asumate şi la cheremul „talentuluiˮ oricărui neavenit conduce însă la rezultate dezastruoase. În cele ce urmează, voi încerca să ofer succint o serie de exemple de asemenea sub-produse culturale nocive, concentrându‑mi atenţia şi eforturile spre definirea unui set minimal de principii ale editării decente a unui text românesc vechi.

Voi vorbi, aşadar, despre tradiţie şi despre necesitatea de a o cultiva în mod responsabil, corect şi eficient. S-ar putea ca unora să pară cam tehnică şi prea limitată comunicarea mea. Atunci când am propus-o, mi-am dat seama din reacţia organizatorilor că ceva în propunerea mea pare prea strict. Am reuşit totuşi, prin rezumatul trimis, să conving că este vorba de fapt de un element important al conştiinţei identitare, şi anume tradiţia. Voi invoca nişte fapte culturale pe care le voi privi într‑o perspectivă critică şi, oarecum, ne-festivistă. Nu vreau să spun că momentele festive nu sunt bune, fireşte că au şi ele rostul lor. Am fost totuşi întotdeauna de părere că necesara dimensiune sărbătorească a unui eveniment cultural nu trebuie lăsată să cadă în festivism facil. Mă tem de aceea că intervenţia mea ar putea părea poate unora prea dură, dar eu cred că este nevoie să ştim despre ce vorbim atunci când ne referim la tradiţie şi la textele pe care aceasta se bazează. Aceasta ar fi justificarea alegerii mele. Cei care cunosc activitatea mea ştiu că o bună parte din această activitate de câteva decenii este dedicată editării corecte, ştiinţifice a textelor româneşti vechi. În sală se află trei doctorande din seria cea mai recentă a clasei mele doctorale, care au acceptat să trateze ca temă de studiu editarea unui text românesc vechi, cu tot ce implică acestu lucru: transcriere fonetică interpretativă a textului chirilic original, studiul filologic şi studiul lingvistic al respectivului text. Le mulţumesc pentru prezenţă.

Ca să nu depăşesc timpul care mi‑a fost rezervat, mi-am notat câteva chestiuni şi voi căuta să fiu cât mai precis şi mai la obiect. Mai întâi, stimaţi colegi, daţi-mi voie să vă amintesc care sunt funcţiile filologiei. Filologia nu se găseşte ca atare în listele sistematice ale epistemologilor, căci ea nu este o ştiinţă în sens strict, ci mai degrabă un domeniu al creativităţii culturale şi, implicit, o sferă de cercetare heterogenă şi cuprinzătoare, care include şi o componentă empirică şi una speculativă.

*Prezentul text reprezintă substanţa unei comunicări prezentate în cadrul Simpozionului Internaţional „Local şi universal în Ortodoxia românească. Credinţă – Unitate – Identitate”, Iaşi, 9-11 mai 2018, organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, în colaborare cu Facultatea de Teologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi