Conservarea textelor vechi între diortosire şi editare ştiinţifică* (II)

Practic, filologia, pentru publicul obişnuit, este o activitate intelectuală nespectaculoasă, nu foarte vizibilă. Filologii înşişi sunt însă de părere că filologia este ca şi aerul pe care îl expirăm, nu se prea vede, dar, dacă ar lipsi, am resimţi în mod dramatic această absenţă. Funcţiile filologiei sunt destul de clare şi, de multe secole, au rămas aceleaşi, şi anume: a conserva, a edita, a interpreta şi a traduce textele unei (unor) tradiţii. Repet: a conserva, a edita, a traduce şi a interpreta textele unei tradiţii, orale sau scrise, căci texte sunt şi producţiile culturale ale societăţilor care nu cunosc scrisul. Ultimele două funcţii, cea de traducere şi cea de interpretare, considerate de unii mai elevate, sunt rezervate speculaţiilor mai mult sau mai puţin erudite, eseistice, cum se spune, pe marginea textelor. Primele două, în schimb, fac parte din zestre primară a filologiei, aşa cum a fost ea inventată în Antichitate de învăţaţii din Alexandria elenistică, în scopul precis de a stabili şi a conserva forma corectă a textului epopeilor homerice, Iliada şi Odiseea. De aceea a fost inventată filologia, pentru a da o formă stabilă şi elevată textelor fondatoare ale tradiţiei elenice. De ce este nevoie în continuare de filologie, mai ales la noi? Pentru că, pe lîngă Tradiţia pe care o ortografiem cu majusculă, formată din scrierile Sfinţilor Părinţi, acea Tradiţie care se adaugă Sfintei Scripturi şi se hrăneşte din aceasta, mai există şi un alt înţeles al tradiţiei tradiţiei (pe care o scriem de data aceasta cu literă mică!), şi anume tradiţia textuală, să o numim laică sau ştiinţifică.

Textele produse de o comunitate au un caracter istoric, adică ele sunt produse în timp şi rămân ca atare, în principiu, neschimbate, deşi limba poate evolua, mentalităţile pot evolua. Şi atunci este nevoie ca tradiţia să fie cultivată în două direcţii. Pe de o parte, în direcţia „agiornăriiˮ ei, a adaptării la prezent ş.a.m.d., iar, pe de altă parte, în direcţia păstrării autenticităţii primare a textului editat. În filologie, noi nu vorbim despre adevăr, ci vorbim despre autenticitate. Cu alte cuvinte, adevărul unui text constă în autenticitatea lui. Tot ceea ce înseamnă alterarea unui text din punct de vedere al limbii, al foneticii, al morfologiei, a lexicului, a sintaxei şi, al stilului, reprezintă de fapt un atac la esenţa sa, la originalitatea şi la autenticitatea sa. Ca să înţelegem mai bine lucrurile e nevoie să vă comunic nişte distincţii importante, care se găsesc şi în titlul comunicării mele: editare critică, prelucrare, diortosire. E nevoie să fac aceste distincţii, fiindcă foarte mulţi, în practică, nu înţeleg de ce atâta obstinaţie din partea mea. Dacă urmăriţi activitatea mea din ultimii ani, în paranteză fie spus, vedeţi că sunt foarte critic, foarte aspru cu asemenea subproduse culturale. Am publicat relativ recent o serie de articole (Editarea de texte româneşti vechi, între coropcăreala lucrativă şi impostura „academică”, în „Cronica veche”, aprilie 2013 şi Din nou despre cum nu trebuie editate textele înaintaşilor, ibidem, aprilie şi mai 2018) în care am inventariat şi discutat pe larg despre greşelile frecvente care se săvârşesc la editarea unor texte importante ale înaintaşilor de către aşa‑zişi editori nechemaţi, nepregătiţi şi nepricepuţi. În „România literarăˮ din 6 iulie 2018 a apărut un articol cu titlul Un fals filologic şi o impietate la adresa vechii culturi româneşti, în care am fost foarte, foarte aspru la adresa unei mici-mari impietăţi editoriale care s-a produs la Râmnicu Vâlcea. O să vă spun imediat despre ce este vorba.

Aşadar, editarea critică a unui text românesc vechi, singura legitimă, înseamnă cea făcută de filologi după principii stricte. Primul principiu este păstrarea intactă a limbii. Al doilea principiu este păstrarea intactă a formei în care se află textul respectiv. În tradiţia noastră, noi avem o problemă specifică, pe care o mai au şi alte naţiuni, de exemplu turcii, în mod paradoxal, fiindcă doar turcii şi noi am trecut la un moment dat de la o scriere tradiţională la alta (de la scrierea arabă, respectiv chirilică, la scrierea cu litere latineşti). Timp de sute de ani scrierea tradiţională la români a fost cea chirilică, care ajunsese la un grad de funcţionalitate şi de perfecţiune foarte mare. Textele bisericeşti tipărite în chirilică în jurul anului 1800 erau aproape perfecte din punct de vedere al limbii, al foneticii, al morfologiei, al punctuaţiei ş.a.m.d. De aceea, fac aici o altă paranteză, un mare reformator precum Ion Heliade-Rădulescu, atunci când recomanda perfecţionarea limbii literare moderne pornindu‑se de la textele bisericeşti, el nu se referea la textele bisericeşti din secolele al XVI‑lea – al XVII‑lea, care erau vechi şi, în multe privinţe, obsolete, ci la cele ale părinţilor lui de atunci, din contemporaneitatea lui. Legitimă a fost dorinţa aproape unanimă a intelectualităţii, în fine, a naţiunii române moderne născînde de la începutul secolul al XIX‑lea, de a reveni la literele strămoşilor, cum spuneau ei pe urmele latiniştilor din Şcoala Ardeleană, cu o formulă destul de aproximativă din punct de vedere istoric, dar puternică din punctul de vedere al simbolicii militante, adică de revenire prin adoptarea grafiei latine. Această decizie era cvasiunanimă, inclusiv în Biserică ea nu a întîmpinat opoziţii majore. Această idee a fost deci considerată un gest simbolic de desprindere de o anumită identitate nepotrivită sau neadevărată, cea slavă sau balcanică, şi de subliniere a identităţii latine. Repet, lucrul acesta a fost aproape unanim acceptat în societatea epocii, deşi au existat şi unele voci împotrivă.

* Prezentul text reprezintă substanţa unei comunicări prezentate în cadrul Simpozionului Internaţional «Local şi universal în Ortodoxia românească. Credinţă-Unitate-Identitate», Iaşi, 9-11 mai 2018, organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, în colaborare cu Facultatea de Teologie a Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi